Am devenit psihoterapeut de orientare psihanalitică nu întâmplator ci datorită pasiunii mele pentru psihanaliză și nu numai. Am fost curioasă de când mă știu de ceea ce se petrece în mintea și sufletul omului, ce anume îl frământă, ce tip de căutări interne are, ce îl motivează și ce nu, cum își găsește împlinirea, bucuria, cum face față tristeților, suferințelor, pe scurt cum își trăiește viața cu bune și rele.
Psihoterapia psihanalitică se ocupă pe foarte scurt de dinamicile intra și interpsihice, intra și inter-relaționale, subiective și intersubiective, de conflicte conștiente și inconștiente etc., aspecte ce se revelează încetul cu încetul în procesul terapeutic.
Consider că demersul unei terapii este unul co-creat, așa încât eu îmi invit pacienții să facem și să construim împreună o relație care va deveni ea însăși liantul schimbării. Această relație este necesară pentru siguranță și încredere și reprezintă pentru mine cel mai important pilon al terapiei. Pe cât posibil, îmi urmez pacienții în acele locuri interioare pe care aceștia vor și/sau pot să meargă. Acest lucru presupune din partea celui care vine să se investigheze și să-și împărtășească (așa cum simte!) nevoile, dorințele, temerile, fricile, anxietățile, obstacolele și reușitele, dezamăgirile și speranțele, suferințele și bucuriile, trăirile, fantasmele și gândurile de tot felul. Astfel, ca într-un puzzle, adunăm piesă cu piesă pentru a reîntregi tabloul, istoricitatea fiecăruia pe linia trecut-prezent-viitor, ajungând împreună la adevărul intern care va constitui ancoră pentru realitatea externă.
A ști să asculți și să vezi ce se află dincolo de cuvinte, de necuvinte, de acțiuni și inacțiuni reprezintă pentru mine cea mai mai provocare. Acest ”a ști” nu presupune nici omnisciență, nici omnipotență ci este strâns legat cu a ”nu ști”, poziție care mă pune în rolul de a chestiona și de a mă chestiona, de a fi curioasă de imprevizibilitatea și de transformabilitatea, pe scurt spus de complexitatea minții și comportamentului umane.
Poziția între a ști și a nu ști este exact spațiul tranzițional de care avem nevoie întotdeauna în relația terapeutică deopotrivă cu a fi alături de celălalt (să-l susții) și a fi împreună cu celălalt (să-l conții) la bine și la rău. Acest lucru presupune un proces continuu nu numai de cunoaștere a celuilalt ci și de autocunoaștere.
Povestea mea
Pentru prima dată m-am gândit să devin psiholog la terminarea liceului. Însă, spre nefericirea mea, în anul acela la examenul de intrare la Psihologie, se cerea pe lângă manualul aferent psy și matematica (am aflat ulterior că această materie era pentru statistică). Dar cum eu absolvisem un liceu umanist, m-au interesat prea puțin științele exacte, așa că am decis să caut o altă facultate legată în mod special de pasiunea mea: cititul. Voiam să dau la Litere, apoi am aflat de Facultatea de Teatrologie, unde nu doar că studiam literatură (implicând în mod special piese de teatru), dar că și trebuia să vedem în mod constant spectacole, adică să mergem la teatru ca apoi să discutăm la ore ce părere avem despre acestea. Așa că am dat examen la UNATC. Nu mică mi-a fost surpriza ca în anul IV de studii să se predea pe lângă alți teoreticieni ai teatrului, Freud și Jung din care a trebuit să învăț pentru examene. Am fost foarte impresionată de lectura obligatorie a celor doi și iată că de atunci mi s-au deschis ușile spre ceea ce însemna cât de cât psihanaliza. Studiul a presupus doar un soi de ABC teoretic psihanalitic, însă cărțile celor doi autori pe care le-am citit atunci m-au ajutat să înțeleg textul, subtextul și contextul acțiunilor din piesele și spectacolele de teatru. Îmi aduc aminte cum îmi perindam mintea prin hățișurile psihologice ale personajelor, încercând să descifrez ce anume se află în spatele comportamentului lor, cum au fost înainte de ”aici și acum-ul” situației prezente, ce le-a determinat să iubească și să urască cu atâta ardoare, cum au ajuns să se trădeze, să se răzbune, să se omoare sau să fie atât de fideli, devotați cuiva sau unei cauze, să fie buni și nebuni, miloși, romantici, visători, naivi, (in)capabili de a acționa, de a pune în cuvinte stările, emoțiile lor etc. Mă preocupau nu doar narativul, forma a ceea ce mi se înfățișa ci și istoricul,
Cu mintea de acum, îmi dau seama că nu regret absolut deloc că nu am intrat la Psihologie la 20 de ani. De ce? Pentru că în ceilalți douăzeci de ani pe care i-am profesat în diferite teatre și instituții culturale, am căpătat o experiență de viață vastă, am cunoscut oameni frumoși, oameni de la care am învățat, lucru care mă ajută acum enorm în profesia de psihoterapeut.
