Tipologia lui Freud
Freud (1922/2010) a formulat teorii despre gelozie în urma cazurilor clinice pe care le-a observat în analiza cu pacienții săi. El a afirmat că sunt trei tipuri de gelozii: normală, proiectivă și delirantă/patologică.
În gelozia normală, subiectul experimentează pierderea persoanei de sex opus în fața rivalului, redeschizându-se vechea rană oedipiană (copilul care s-a simțit umilit și disperat pentru că a fost exclus din relația celor doi părinți).
În gelozia proiectivă, subiectul se luptă cu propriile impulsuri de infidelitate. Pentru că nu și le poate accepta, aceste impulsuri sunt proiectate pe partener, fiind perceput ca cel care este posibil să înșele. Acest tip de gelozie implică mecanisme difuze bazate pe încercarea de a domoli propria rușine și vinovăție că există astfel de gânduri: ”Nu eu am impulsuri de a fi infidel, ci celălalt.”
Al treilea tip de gelozie și cel mai malign este gelozia delirantă. Se aseamănă cu gelozia proiectivă (simptomele își au rădăcina în pulsiunile refulate ale propriei infidelități) însă, spre deosebire de aceasta, în cea delirantă, chiar obiectul iubit este intrusul (Seidenberg, 2015). Gelozia delirantă a fost considerată de Freud ca fiind sinonimă cu paranoia și ca defensă împotriva homosexualității inconștiente. Gelozia delirantă implică impulsul homosexual care este refulat, pe care Freud (1922/2010) îl explică prin formula următoare: ”Nu-l iubesc pe el – o iubesc pe ea – ea nu mă iubește”. Fenichel (1935) este mai explicit, afirmând că un pic dintr-o astfel de proiecție a homosexualității se găsește în fiecare caz de gelozie. De obicei poate fi demonstrat că bărbatul gelos este iritat nu din cauza că partenera este interesată de un alt bărbat ci din cauza faptulului că celălalt bărbat nu-i acordă atenție lui ci femeii.
Tipologia lui Buunk
Barelds și Barelds-Dijkstra (2007) au explicat și ei alte trei tipuri de gelozie ale lui Buunk astfel: gelozia reactivă (gelozia normală în situația unui eveniment real) reprezintă gradul prin care indivizii trăiesc emoții negative, cum ar fi supărarea sau furia, atunci când partenerul lor a fost infidel emoțional și/sau sexual. Gelozia anxioasă se referă la procesul în care persoana geloasă ruminează și generează cognitiv imagini ale infidelității partenerului, trăind anxietate, suspiciune, griji și neîncredere. Gelozia posesivă se referă la eforturile considerabile ale gelosului de a preveni contactul partenerului cu persoane de sex opus (gelozie care apare în ”iubirile” dominante, la cei care-și controlează partenerii). La extremă, partenerii geloși pot apela chiar la violență sau la comportamente de urmărire în efortul de a limita autonomia partenerului (Daly, Wilson & Weghorst, 1982; Kamphuis, Emmelkamp & de Vries, 2004). Este important de știut că în contrast cu gelozia reactivă, gelozia posesivă și cea anxioasă pot apărea în absența unei situații reale provocatoare de gelozie, în absența rivalului (Buunk & Dijkstra, 2001, 2006).
Ceea ce este central în tipologia lui Buunk este presupunerea că cele trei tipuri de gelozii diferă în măsura în care ele sunt potențial nesănătoase (Barelds & Dijkstra, 2006), Pentru că gelozia reactivă apare ca răspuns direct la o amenințare reală (partenerul chiar flirtează sau a făcut sex cu altcineva), gelozia reactivă poate fi considerată ”sănătoasă” sau ”rațională”. În schimb, gelozia posesivă și cea anxioasă pot fi considerate problematice și nesănătoase fiindcă se pot declanșa în absența unei amenințări reale. Persoanele își imaginează că există un rival, așa încât în ambele tipuri de gelozii putem vorbi despre apariția delirului (Barelds & Dijkstra, 2006). Persoanele cu gelozie anxioasă se simt deprimate, se autodevalorizează conducând la o relație deficitară cu partenerul. Studiile au arătat că cei care trăiesc gelozia anxioasă se luptă cu probleme majore de relație (Carson & Cupach, 2000). Gelozia posesivă poate deveni problematică atunci când țintește în a controla partenerul conducând la intruziuni obsesive și la comportamente de urmărire a partenerului (Tjaden & Thoennes, 2001). Lagache (1947) a afirmat că cererile unui partener gelos sunt impregnate de nevoia de a verifica ce este în mintea celuilalt, nevoia de a ști dacă celălalt simulează iubirea, toate acestea provenind din lipsa de încredere totală în celălalt. Gândurile profunde și fanteziile cuiva trebuie neapărat sondate și nici măcar acolo nu e loc de altcineva.
A fi sănătos, conform lui Lagache (1947), nu înseamnă să fii imun la gelozie, ci mai degrabă să fii în stare să-ți asumi riscuri și uneori să le trăiești, în același timp cu a le putea depăși. Chiar dacă reacțiile de gelozie sunt puternice după o infidelitate reală, totuși ele nu îndeplinesc criteriile de iraționalitate din gelozia patologică pentru că nu se pierde contactul cu realitatea. În gelozia normală, deși se trăiesc sentimente de frustare, furie și răzbunare, totuși acestea sunt ținute în frâu (nu sunt puse în act) putând fi elaborate.
În gelozia patologică există mai mult timp petrecut cu îngrijorare, neliniști la gândul că partenerul este infidel, o mai mare deteriorare funcțională a individului cu probleme de gelozie, un impact negativ mai mare asupra partenerului (de exemplu, restricționarea libertății, izbucniri agresive, cereri de reasigurare continue că partenerul nu este infidel). În plus, față de aceste criterii cantitative, se mai adaugă criteriul calitativ, acela al iraționalității, suspiciunii că există o infidelitate. O regulă de diferențiere între gelozia normală și cea patologică este propusă de Tarrier et al. (1990): gelozia normală se bazează pe realitate, este legată de un rival prezent, este tranzitorie și persistă numai dacă comportamentul de infidelitate a partenerului continuă.
Vezi bibliografia la Gelozia... (5)
