Cuvinte-cheie: cadru, situație analitică, proces - non-proces, iluzie, realitate, cadru intern, atitudine mentală
Când vorbim despre cadrul (terapeutic) psihanalitic, ne putem referi la mai multe fațete ale acestuia. Este o cameră, un cadru fizic amenajat special. În acest spațiu este primit pacientul, spațiu unde va lua naștere relația terapeutică. O altă fațetă a cadrului este aceea care presupune un set de convenții despre cum analistul și pacientul trebuie să se comporte. Este o stare a minților (a celor doi participanți în terapie) – un spațiu mental. Este toate acestea la un loc și ceva mai mult. A fost descris ca un mediu susținător (în termenii de ”holding”, dar și de ”handling” ai lui Winnicott), felul în care analistul susține, gestionează, mânuiește situația analitică. Un mediu conținător în care se mențin limite, granițe și în care sunt ”primite” conținuturile pacientului (în termenii lui Bion). Este un mediu în care pacientul se va simți protejat. Este un spațiu care demarchează granița dintre realitate - conturată de angajarea celor doi parteneri (analistul și pacientul) într-un contract de lucru - și ”iluzie”, un spațiu de ”joc”, unde au loc schimburi de roluri date de procesul transfer-contratransfer, acolo unde implicațiile mecanismelor inconștientului își găsesc tărâmul pentru derularea lor.
Cadrul psihanalitic trebuie să aibă o structură clară, o ”formă cu fond”, să fie un loc suficient de sigur pentru ca lucrul terapeutic să se poată dezvolta. Cu cât cadrul este mai constant, stabil (fără perturbări de orice natură) cu atât desfășurarea curei are loc în condiții de siguranță. Acest cadru psihanalitic este cel care ține ”legat” întregul proces terapeutic și care se desfășoară pe parcursul lucrului împreună cu pacientul.
Cu alte cuvinte, termenul de ”cadru” în psihanaliză face referire atât la teoretizarea și conceptualizarea lui, cât și la abordarea lui pragmatică ce ține de practica din cabinet. Implică ideea de margini, de separator de granițe, cu limite care exprimă un ”afară” și un ”înăuntru”, realitate și iluzie, obiectiv și subiectiv, extern și intern, formă și fond. Vorbim de cadru ca protecție, ca mediu susținător și conținător ce oferă sentimente de siguranță, un mediu împărtășit unde se creează relația terapeutică între analist și pacient.
Cum amintgeam mai sus, cadrul presupune mai multe dimensiuni. Are o dimensiune spațială, cu componente ”externe” (locul propriu-zis unde se ține terapia, felul în care este aranjat cabinetul) dar și cu componente interne când ne referim la spațiul intern al analistului pentru pacientul lui și al pacientului pentru analistul lui. Amândoi vor avea o imagine/așezare internă despre celălalt. O dimensiune temporală, în care există componente ”iluzorii” - trăirea unui timp perceput în mod subiectiv (și de către analist și de către pacient în procesul de transfer-contratransfer), unde trecutul și prezentul sunt intricate, unde un ”aici și acum” poate sa fie un ”atunci și acolo”. Timpul are și componente obiective – prezența ”ceasului”, ca timp de scurgere, așa cum este perceput de toată lumea, ca reper al realității. Acest timp este susținut de numărul exact de minute ale ședințelor (45 sau 50 de minute), de perioada de separare (pauze) între ședințe, de vacanțe.
O altă dimensiune foarte importantă a cadrului este aspectul financiar (plata ședințelor) care ține de realitate. Plata asigură schimbul real între parteneri (analistul ca furnizor de servicii și pacientul ca partener cu care se încheie contractul), constituindu-se astfel un cadru pe care se pun bazele alianței de lucru. Încă de la începutul terapiei se agreează împreună cu pacientul modalitățile de plată, ajungându-se la un acord - fie plata după fiecare ședință, fie la sfârșitul lunii sau orice altă modalitate în funcție de regulile analistului sau de nevoile pacientului.
”Încălcarea” de orice fel a cadrului din partea pacientului (neplata ședințelor la timp, întârzierea sau nevenirea la ședințe etc.) vor constitui repere de interpretare a transferului, a rezistențelor, a mecanismelor psihice ce țin de dinamica inconștientă a pacientului. Dacă încălcarea cadrului se petrece din partea analistului, în funcție de gravitatea situației, poate constitui o abatere de la normele etice și o prejudiciere a pacientului care îl va lăsa în confuzie, se va simți abuzat, neglijat, traumatizat. Astfel, setarea unui cadru ferm, cu limite clare, este importantă nu numai la trasarea și comunicarea regulilor de la începutul terapiei ci și menținerea lor pe parcursul procesului terapeutic.
Vezi bibliografia la Cadrul psihanalitic...(4)
