Eros – puterea creativității
Erosul, care ține de pulsiunea erotică a sexualității, există în noi toți. Însă, de multe ori, suntem mai atenți în a celebra dorința și senzațiile decât la formele lui mult mai subtile și adânci care reprezintă de fapt mișcarea creativă din noi. Dacă ne dorim să atingem cel mai înalt potențial creativ este nevoie să trezim puterea creativității Erosului dincolo de farmecul sexualității.
Există trei niveluri ale Erosului: nivelul fizic, cel mental și nivelul conștiinței creative în sine. Nivelul fizic, rezidă din puterea eroticului în relațiile intime, acolo unde este tărâmul pro-creării. Este forța care ne împinge să creăm o nouă viață. Miraculos și copleșitor, aceasta este forma bazală a creativității. Cel de-al doilea nivel Erosului este cel mental, cu nevoia și dorința oamenilor de a explora lumea, de a o descoperi prin cercetări, estetică, creativitate în artă, științe, politică etc. Al treilea nivel, ne plasează în ideea că numai ființele umane pot transcende realitatea cotidiană, iar creativitatea devine un scop în sine. Astfel ceea ce creăm determină soarta noastră, individualitatea dar și sentimentul că ești în comuniune cu ceilalți. Erosul este ”puterea totală” care se manifestă prin toate acțiunile bune, cel care ne îndeamnă să fim împreună cu ceilalți și împreună cu Dumnezeu. Puterea creativă a Erosului stă în pasiunea pentru Bine și Frumos, pentru perfecțiune și nemurire, sursa întregii noastre fericiri.
Procesul creativ în Eros
Eissler (1961) spune că gândirea creativă nu poate fi conceptualizată ca fiind doar o reîntoarcere în faza arhaică, o ”regresie în serviciul Eului” așa cum a afirmat Kriss în 1952. Dimpotrivă, creativitatea trebuie să se bazeze pe capacitățile care urmează linia de dezvoltare, ajungând să fie fructificate numai după un proces lung de maturizare. Acest eu pus în slujba creativității, trebuie să fie unul puternic, în sensul în care trebuie să aibă capacitatea de a se lăsa în regresie, însă să poată ieși de acolo atunci când artistul sau orice alt creator își finalizează opera de creație. Activitatea creativă poate da naștere unei anxietăți profunde pentru că obligă artistul să devină conștient de nivele arhaice ale afectivității lui, anume acelea care au precedat organizarea sinelui. În aceste stări, trăite ca ”spaime de prăbușire” (Winnicott, 1989), se experimentează dezintegrarea psihică. În perioada de intensă creativitate, mintea intră într-o stare aparent izolată de restul lumii, o retragere asemănătoare sentimentului oceanic, caracterizat printr-o senzație de dizolvare a granițelor sinelui, un soi de fuzionare cu tot universul. Creatorul pare ”rupt de realitate”. Acest sentiment de izolare poate fi deopotrivă plăcut/agreabil dar și înfricoșător, acest ultim aspect putând reprezenta o repetiție traumatică din perioada timpurie atunci când copilul se simțea neiubit, abandonat, terifiat de singurătate. Laplanche (1970) descoperea în creator o sensibilitate anume la traumatism în tendinţa acestuia de a repeta trauma, a o re-experimenta, pentru a o elabora şi simboliza.
Ehrenzweig (1967) propune o explicație a activității creative, ce ține de stări diferite odată cu implicarea în proces. La început există o nemulțumire în munca creativă ce arată aspectul alienat al personalității artistului. Cu alte cuvinte, artistul proiectează un aspect inconștient al sinelui nefiind mulțumit de rezultatul estetic pe care îl consideră inadecvat (etapa schizoidă). Apoi urmează faza de adâncire în procesul creativ, caracterizată de un sentiment de unitate perfectă între artist și opera sa (etapa maniacală). A treia etapă este extragerea din imersiune care are ca trăiri subsecvente durerea și depresia odată cu detașarea artistului de munca sa (etapa depresivă).
Creatorul ”sănătos” poate tolera aceste stări de regresie, pentru că știe că această ”nebunie” este una temporară. Activitățile artistice depind de folosirea creativă și a proceselor primare (ridicarea granițelor dintre sine și obiectul artistic, unde se intră într-un soi de fuziune cu acesta) dar și a proceselor secundare (unde se dă formă, structură, produsului artistic). Astfel, activitățile creative depind de integrarea ambelor moduri de trăire. Artistului îi trebuie maturizare, ca să se poată desprinde de opera pe care a creat-o, lucru care implică parcurgerea unui proces de doliu, de separare: opera nu îi mai aparține, ci este oferită lumii. André Green (2001) spunea că „travaliul creativ presupune o desprindere şi o pierdere, o rană şi un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin activarea ficţionalului”. Travaliul de creaţie dispune de toate procedeele visului: reprezentarea unui conflict pe o altă „scenă”, dramatizare (punerea în imagini a unor dorinţe refulate), deplasare, condensare de lucruri şi cuvinte, simbolizare. Ca şi travaliul de doliu, el se luptă cu absenţa, cu pierderea, cu durerea, dezrădăcinarea, exilul, dinamizează şi Erosul, şi Thanatosul. Această elaborare redistribuie permanent interacţiunea proceselor psihice primare şi secundare. (Luca, 2017)
Deosebiri și asemănări ale procesului creativ în artă și în știință
Dincolo de operele artiștilor, fie că sunt compozitori, scriitori, pictori, etc, Erosul există și în fiecare aventură, explorare, în fiecare descoperire care îi oferă umanității un nou aspect, o nouă perspectivă. Unii autori au afirmat că activitățile creative nu există doar în zona artistică ci și în cea științifică. Eissler (1961) a sublinat că scopul științei este de a descoperi formațiuni pre-existente, în timp ce arta introduce configurații noi în lume. Kohut (1971) spune că acest lucru apare așa doar la o primă vedere. El argumentează că marile descoperiri științifice nu descriu doar fenomene pre-existente ci oferă lumii un nou mod de a vedea semnificația lor sau de a vedea relația dintre aceste fenomene. Un om de știință care face pionerat într-un anumit domeniu poate direcționa dezvoltarea într-o direcție specifică, întocmai ca un artist de geniu, care creează un stil nou putând determina direcția în care se va dezvolta arta sa. Pe de altă parte, unele mari opere de artă nu sunt neapărat creații noi, ci o reflectare a ceva pre-existent care devine o creație nemuritoare prin intermediul originalității artistului care va alege să se exprime într-un mod diferit de ceilalți, folosind de exemplu, un anumit pigment pentru picturile lui sau cuvinte care dau o altă formă limbajului. Însă, dacă comparăm lucrările științifice cu cele artistice, tindem (din punct de vedere non-psihologic) să atribuim creativitatea artiștilor.
Kohut vorbește și despre felul în care procesul creativ al artistului este diferit de cel al omului de știință. Dacă la artist, sinele grandios arhaic se ”lasă” inundat în creație, la omul de știință acest sine grandios ar pune obstacole unei producții științifice valide. Cu alte cuvinte, artistul poate regresa în profunzime, pe când omul de știință trebuie să-și păstreze în cercetările lui contactul cu realitatea. În afară de acestea, omul de știință ar trebui să poată să-și neutralizeze propriul narcisism în comparație cu cel al artistului. De ce? Pentru că un produs artistic, odată ce este finalizat de un artist, devine sacrosant și nu poate fi schimbat de un altul, oricare ar fi imperfecțiunile operei de artă. Munca unui artist este recunoscută ca fiind o legătură inalterabilă cu personalitatea creatorului, acesta fiind mult mai legat narcisic de opera lui pentru că se identifică cu ea. Din acest motiv, nu trebuie contaminată de intruziunile altcuiva. În schimb, creațiile științifice pot fi alterate și e de dorit să fie așa. Când un om de știință creează o teorie, un alt cercetător poate detecta o breșă și atunci intervine în acea teorie cu o nouă descoperire sau îmbunătățire care nu ar fi fost posibilă fără munca celui dintâi. Astfel, munca omului de știință este diferită de personalitatea lui, pentru că este privită ca fiind mai degrabă un obiect independent.
