Cadrul între iluzie și realitate. Regulile ”jocului”
În limba engleză există mai multe posibile diferențieri care țin de cuvântul ”cadru”: pe de o parte, avem termenul de frame (cadru limitat de niște granițe în interiorul căruia are loc procesul terapeutic), pe de altă parte, termenul de setting, care poate implica setarea regulilor: de plată, durata sedințelor, lipsa contactului fizic, poziția pacientului pe divan sau față în față etc.
Marion Milner (1955) a introdus noțiunea de cadru ca frame. Ea pornește de la funcția ramei unui tablou. În acest chenar își are locul opera artistică. Și în psihanaliză și în pictură, rama creează o graniță între conținuturi închise (spațial) și cele din afara lumii. Modell, urmând ideea lui Milner, vede rama ”nu ca pe ceva constrângător, ci ca pe ceva care separă realitatea: rama cadrului psihanalitic este separată de viața obișnuită, instituționalizând un contract unic și un aranjament între două persoane” (Modell, 1990). În interiorul acestei rame are loc reînvierea verbală a amintirilor și a răspunsurilor afective. Cadrul marchează un anumit tip de realitate care se află înăuntru față de ceea ce se vede din afară. De asemenea, un cadru spațial-temporal marchează un fel special de realitate a ședinței analitice.
Folosind mai departe metafora cadrului ca ramă, Modell (1989) spune că iluzia transferului a fost adesea comparată cu iluzia din teatru: ”În ambele instanțe afectele sunt experimentate ca fiind ”reale”, dar experiența afectivă apare înăuntrul unui cadru demarcat”. Dacă îl amintim pe Winnicott, putem vorbi despre acest loc ca fiind ”spațiul tranzițional” care permite desfășurarea afectelor, spațiu la limita dintre fantasmă și realitatea externă, acolo unde jocul este posibil și unde emoțiile sunt prezervate într-un mediu sigur. Exact ca în teatru, aceasta permite exprimarea fanteziei și a iluziei, pierzându-se astfel slăbirea granițelor realității care ar putea împiedica imaginația creativă. ”Jocul facilitează creșterea și desigur sănătatea; jocul poate fi o formă de comunicare în psihoterapie. Dacă terapeutul nu se poate juca, atunci nu este potrivit pentru această muncă. Dacă pacientul nu se poate juca, atunci trebuie făcut ceva ca acesta să devină capabil să se joace, pentru ca terapia să poată începe.” (Winnicott, 1971)
Pacientul trebuie să fie capabil să facă distincția între spațiul tranzițional din cadrul analitic și realitatea externă. Cu alte cuvinte, să poată experimenta și tolera natura de ”ca și cum” a tratamentului, care atunci când este protejat de regulile de cadru, permite câmpului transferențial să ia formă.
În acest spațiu tranzițional, aflat între iluzie și realitate, putem merge mai departe cu analogiile din teatru, în care și analistul și pacientul pot avea ”roluri” diferite. Însă, mă voi referi în special la cele ale analistului ca ”regizor”, ”scenograf”, ”actor”, ”spectator”.
În rolul de ”regizor”, analistul este cel care ”mânuiește” situația terapeutică, cel care setează cadrul adecvat, propice unui tratament care se va desfășura în siguranță.
În rolul de ”scenograf”, ne putem referi la spațiul unde are loc terapia, la ”decorul” cabinetului (amplasarea divanului, fotoliilor, modul în care este iluminat, dacă există sau nu bibliotecă etc), la ambianța de lucru, caldă, primitoare, neutră sau distantă.
În rolul de ”actor”, analistul va ”citi” cu atenție ”textul” – cuvintele pacientului (narativul), dar va încerca să descifreze și ”subtextul” (conținuturi implicite ce țin de procese psihice inconștiente). Și pentru că în orice relație terapeutică nu vorbim despre un monolog, ci despre un dialog cu celălalt, găsim ceea ce ”se joacă” la ambii parteneri pe scena terapeutică: corp și cuvânt. Vorbim de corpurile participanților (comunicări non-verbale: mimică, gesturi, un soi de pantomimă prin care sunt exprimate emoții, afecte, gânduri subiacente, tonuri, inflexiuni ale vocii).
În rolul de ”spectator”, analistul este ”martor-observator” la trăirile pacientului, însă nu unul detașat, ci un spectator ”activ”, care empatizează cu durerile, suferințele pacientului. Întocmai ca în teoria lui Aristotel despre arta dramatică (referindu-se în mod special la tragedii), spectatorul este răvășit de trăirile și acțiunile personajelor (așa cum de multe ori analistul ”se lasă” în aceste trăiri pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă cu pacientul). După ce trăiește afectele de ”frică, milă, repulsie și omenie”, în spectator are loc catharsis-ul, purificarea de acele afecte (Aristotel, 1965). În mod similar, putem afirma că și analistul poate trăi intens aceste afecte în relație cu pacientul, fără însă a le ”descărca”, a le pune în act. Este necesar să le trăiască, ca apoi să se distanțeze de ele, oferindu-le o semnificație, pentru a le putea interpreta.
Vezi bibliografia la Cadrul psihanalitic...(4)
