Copilărie - relația cu părinții
Anorexia
Conform studiilor, anorexia apare mai mult la femei decât la bărbați. Acest sindrom psihosomatic este caracterizat prin simptome psihice și fizice. În general, debutează în adolescență, deși multe cazuri pot începe și în pre-adolescență sau în perioada adultă. Simptomele psihologice includ dorința de a fi cât mai slab (prin auto-înfometare), frica de a nu lua în greutate, negarea foamei, imaginea distorsionată a corpului, un sens de ineficiență și lupta pentru control.
În principiu, mamele anorexicelor sunt cele ”corecte”, nu recompensează afectiv, sunt lipsite de tandrețe și de afecțiune fizică, ceea ce produce o mare suferință fiicelor și îndoiala că ar exista dragoste maternă. Din cauza propriei lor fragilități emoționale, mamele nu suportă ca fetele să-și arate supărarea, acestea fiind ”constrânse” să fie ascultătoare și înțelegătoare. În loc să conțină emoțiile fetei, mama i le interzice ca și cum ar fi prea mult de suportat pentru ea. Din acest motiv, ea exercită un control omnipotent asupra gândurilor, emoțiilor, sentimentelor și gesturilor spontane ale fiicei. Fetele sunt aparent cuminți, preferând să fie ”pure” în ochii mamelor, tânjind să fie acceptate, validate, gratificate și iubite. Conștient, aceste fete își manifestă iubirea față de mamă și afirmă că aceasta reprezintă totul pentru ele, însă în mod inconștient își urăsc mama deoarece controlul exercitat de aceasta reprezintă de fapt acte de intruziune și atac asupra psihicului fetei. În plus, există o invidie atât de mare faţă de mamă, încât a avea cunoştinţă de ea ar însemna să o distrugă pe aceasta, aşa că anorexicele au fantasme de control şi de posesiune pe care le pun în act asupra propriului corp. Fiindcă nu-și pot exprima deschis agresiunea împotriva mamei, modalitatea de a se revolta este aceea de auto-distrugere. Comportamentul anorexic este văzut ca un narcisism patologic: paradoxal, mama nu este recunoscută ca fiind separată, însă fetele știu că ea nu are nimic de oferit. Prin actul de refuza hrana, ele capătă un sentiment de omnipotență, invulnerabilitate și arată prin acest mod că, de fapt, nu au nevoie de mamă. Relația fetelor anorexice cu mâncarea este una în care nu mâncatul este activitatea care le produce plăcere, cât abţinerea de la a-şi procura această plăcere. În plus, mâncatul este privit ca o activitate care distruge, pe când abţinerea înseamnă conservare şi puritate. Astfel, prin control, prin puterea de a-și nega nevoile își demonstrează superioritatea față de mamă.
Braconnier (2008), subliniază că și tații pot avea o influență negativă asupra comportamentului alimentar al fiicelor lor. Sunt tați care acordă prea puțină atenție, sau nu știu cum să-și exprime în cuvinte sentimentele, sau sunt prea ”maternali” nereușind să-și asume rolul patern, de interdicție, pentru a nu sacrifica buna înțelegere cu ele, ceea ce le poate conduce pe fete la un proces de autodistrugere a propriului corp. Acești copii sunt hrăniți în familie cu false ”griji”, cu reproșuri, cu avertismente, și li se induc, de cele mai multe ori inconștient, sentimente de vinovăție. Copilul se va opune să crească cu această ”hrană”, refuzând-o.
Bulimia
Cele care suferă de bulimie, trăiesc cu sentimentul că ”ceva” le lipsește. Ele caută să disipeze durerea mentală și conflictul psihic, cu încercări concrete (acelea în care mănâncă compulsiv) de a umple vidul din lumea internă. Mâncatul în exces este folosit și în scopul de auto-liniștire, de calmare a anxietăților invadatoare, însă doar pentru scurt timp pentru că imediat după aceea, trăiesc un sentiment acut de vinovăție și expulzează totul. Pe de o parte, mamele bulimicelor pot fi prea posesive, intruzive, ele știu ce este mai ”bine” pentru fetele lor, nepermițându-le să fie autonome și să le dea libertatea să-și găsească propriile valori. Fetele sunt destinate să devină singurul obiect de satisfacere libidinală al mamei, adică extensia ei narcisică (McDougall, 1989). Aceste mame furnizează ”hrană” în mod excesiv fetelor, îmbuibându-le cu ”iubire” până când acestea, supra sătule vor să evacueze tot acest exces.
Pe de altă parte, există și mame neglijente, care au o atitudine de neimplicare sub pretextul că le acordă libertate deplină, neavând capacitatea de a trasa limite. Dacă anorexicele resping mâncarea, cerând inconștient ”înlocuirea” acesteia cu iubire, bulimicele acționează invers, mâncând, însă cererea este aceeași: ele sunt ”înfometate de iubire”, înțeleasă ad-litteram, pentru că acestea chiar se simt înfometate fizic în mod continuu. Același Braconnier (2008) subliniază că tații bulimicelor sunt distanți și indiferenți, ori alcoolici, ori severi și critici, găsind permanent cusururi în ceea ce privește înfățișarea fiicelor lor.
Vezi bibliografia la Imaginea corporală în anorexie și bulimie (3)
