Lăcomie?
Lawrence (2008)
afirmă că în spatele comportamentelor anorexice și bulimice s-ar ascunde de
fapt frica de propria lăcomie. Persoanele care suferă de aceste tulburări ar
putea să facă față lăcomiei prin a-și limita în mod strict și obsesional
consumul de alimente pentru a se asigura că nu vor avea sentimente de vinovăție
legate de lăcomia lor. În cazul bulimiei, cineva poate să se desfete cu mâncare
ca apoi să-și provoace voma cu intenția de a scăpa de vinovăție. Expulzarea le
conferă un sentiment de ușurare. Aceste persoane prezintă un tipar asemănător
și în relațiile cu ceilalți oameni. Ele pot fi prin natura lor dependente de
ceilalți, însă să s
e simtă terifiate de fapt de propriile lor sentimente de
dependență. Astfel, ele pot echivala dependența cu slăbiciunea și neajutorarea,
încercând să-și creeze o auto-suficiență emoțională, refuzând ajutorul și
înțelegerea provenite de la alți oameni. De exemplu, s-ar putea ca, din când în
când, persoana bulimică să-și permită o relație înalt dependentă, ca apoi să se
retragă brusc din ea, fiind invadată de teama că va deveni un ”copil”
neajutorat dacă-și permite să facă un contact emoțional cu o altă persoană.
Dincolo de această nevoie intensă de ceilalți și de sentimentul de neajutorare,
în mod și mai profund, persoana bulimică își urăște propriul sine dependent și
urăște și obiectele de care depinde. Vomitatul reprezintă ura și repudierea
obiectelor (a persoanelor semnificative internalizate) pe care cu câteva minute
le-a devorat atât de lacom și crud. Persoana bulimică trăiește ca într-un
carusel dureros de luare în posesie a obiectelor ca apoi să se debaraseze
imediat de ele.
La anorexie, lucrurile par și mai complicate. În primul rând aceste persoane nu se hrănesc, sunt extrem de slabe și se văd ca și cum ar fi grase. Așadar, corpul are o imagine deformată. Dacă în cazul persoanelor bulimice care au o greutate relativ normală ascunzându-și cu precizie comportamentul de supra-alimentare și de eliminare a alimentelor, la anorexice este totul evident, simptomele și efectele acestora fiind foarte repede observate. Este ca și cum ar avea nevoie ca ceilalți să fie spectatori ai distructivității lor. În timp ce bulimicele sunt capabile să-și trăiască o viață creativă atât timp cât simptomele lor sunt secrete, anorexicele își ”arată” problemele, vor să fie văzute.
Probleme cu controlul în anorexie și bulimie
Referindu-se la nevoia de control, Klein (1940) spune că aceasta reprezintă o apărare maniacală în ambele tulburări. Și bulimia și anorexia au astfel de defense maniacale, organizate împotriva respingerii anxietăților și stărilor depresive. Principala anxietate a anorexicelor este frica de intruziune, de invazie a corpurilor lor ca și cum ar exista ceva periculos înăuntrul lor. Ele au probleme de identitate feminină, își simt corpul ca fiind vulnerabil și fragil, motiv pentru care fantasma adiacentă este că sunt în secret bărbați, preluând și folosind ”puterea” acestora. Anorexicele clivează mintea de corp într-atât de mult încât corpul lor emaciat, fără forme, drept și slab, poate deveni un semn al puterii lor mentale, folosită în scopul de a se apăra de anxietățile feminine.
Klein subliniază că o trăsătură particulară a stării maniacale își găsește expresia deplină mai ales în cazul anorexiei. Practic, hiperactivitatea asociată cu mania sunt dovada că eul trebuie să controleze toate obiectele. Viața unei anorexice se învârte în jurul activităților continue, acestea incluzând activități fizice intense sau eforturi masive de suprarealizare a scopurilor. În bulimie, hiperactivitatea este direct legată de a îngurgita și de a expulza mâncarea. Astfel, bulimicele au un mod concret de a-și controla ceea ce simt în interiorul lor.
În cazul ambelor tulburări, există tendința de a le face pe plac celorlalți, preocuparea de nevoile și dorințele altora, chiar dacă apare riscul respingerii. Pentru a reuși să scape de această presiune, este necesar să conștientizeze problemele cu care se confruntă și să împărtășească pe cât posibil celor apropiați sentimentele lor, să fie ascultate, înțelese și luate în serios. Este bine să fie îndrumate să apeleze la ajutor de specialitate din partea medicilor nutriționiști și a psihologilor. Alături de medici, vor avea posibilitatea să aibă un regim alimentar supravegheat, iar psihoterapeuții îi vor sprijini să-și exploreze trecutul, prezentul și odată cu acestea, să-și înțeleagă emoțiile, stările sufletești, mai ales pe cele care le-au provocat suferințe. Astfel, vor fi ajutate să-și găsească ”hrana” (în sensul de iubire) pe care au căutat-o o viață întreagă.
BIBLIOGRAFIE
1. Braconnier, A. (2008). Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Editura Trei, București
2. Klein, M. (1940). Mourning and Its Relation to Manic-Depressive States. Contributions to Psycho-analysis 1921-1945, London: Hogarth Press.
3. Lawrence, M. (2008). The Anorexic Mind. Karnac Books, London.
4. McDougall, J. (1989). Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness. Norton Company, New York