Tipuri de infidelități
”Când se vorbește despre infidelitate, vocabularul folosit este unul exclusiv sexual. O experiență sexuală extraconjugală poate fi comunicată altora, adulterul fiind ceva ce toată lumea înțelege și în general condamnă. Soția care se plânge că soțul ei este interesat mai mult de munca sa decât de ea poate găsi ascultători empatici, dar acest lucru în general nu e considerat a fi un motiv de divorț. Astfel de plângeri ”abstracte” nu emoționează ascultătorul, dar o acuzație concretă de infidelitate sexuală este zguduitoare. Oricare ar fi provocarea sau circumstanțele conjugale, partenerul cu o asemenea plângere este în mod clar și îndreptățit victima, recunoscut așa și la judecătorie și de societate. Din aceste motive, multe tipuri de infidelitate dintre parteneri nu sunt ”văzute” în căsnicii, pe când infidelității sexuale i se dă o importanță majoră” (Seidenberg, 1967). Însă alte acte de a-l ”înșela” pe celălalt eclipsează sexualitatea. De mute ori, ”infidelitățile” pe care le aleg partenerii sunt și de altă natură. Ei ori stau la serviciu peste program, ori se întâlnesc des cu prietenii sau colegii. Aleg, alte modalități de a nu fi în relație de doi.
Problema fidelității este uneori abstractă. Este infidelitatea întotdeauna imorală? Poate fi cineva imoral fiind credincios altuia însă nedrept cu sine însuși? În ”Unchiul Vania” al lui Cehov (2008), Voynițki observă soția docilă a profesorului Serebreakov: ”Fidelitatea asta e falsă de la început până la sfârşit. Are multă retorică în ea, dar nici un pic de logică. E imoral să înşeli un soţ bătrân, pe care nu-l poţi suferi. Dar să înăbuşi în tine tinereţea şi sentimentele adevărate - asta nu e imoral?”. Distincția care se face aici este între fidelitate ca sentiment și fidelitate ca logică. În primă instanță, principiul este urmat mai mult sau mai puțin orbește de dragul de a salva sentimentul însuși, în timp ce fidelitatea ca logică este un serviciu în slujba devotamentului.
Problema de a împărți partenerul cu alții este probabil principala sursă a sentimentelor de infidelitate și adesea drumul spre gelozia patologică. ”Un intens sentiment de infidelitate poate fi atunci când un soț se simte îndepărtat de soția lui când aceasta este exuberantă alături de copilul ei. Soțul (și tatăl) își poate pierde respectul de sine dacă ar verbaliza sau chiar ar simți asemenea resentimente, iar din acest motiv, gelozia este deplasată în situații mai ”tolerabile”, de obicei în cele sexuale” (Seidenberg, 1967). Pentru un adult este mai ușor de gestionat intruziunea unui alt bărbat, rivalitatea cu un adult, decât să recunoască faptul că e în concurență cu propriul copil. Numai cei bine integrați pot conștient simți și exprima agonia rivalității cu copilul. Pentru alții, rușinea este de nesuportat sau intensitatea dezamăgirii prea mare, așa încât apar obsesia sau delirul în infidelitatea sexuală.
O infidelitate conjugală este de obicei rezultatul nu numai al unor nevoi sexuale ci și al unor nevoi de dependență. Infidelitatea poate să fie și de ordin verbal. De exemplu, când unul dintre parteneri este retras din relație triangulând cu serviciul peste orele de program, celălalt se va simți singur și va alege un alt mod de a-l ”înșela pe partener”. Cunosc un caz în care soția coresponda cu un alt bărbat (mailuri, mesaje telefonice) mai mult profesionale, dar cu o oarecare intimitate din care reieșea o posibilă atracție între cei doi. Soțul găsește unul dintre mesaje și îi reproșează soției că îl înșeală. Ea îi spune că doar corespondează și că nu l-a înșelat niciodată. Replica lui a fost: ”Da, dar ți-o tragi în cuvinte!”. Bărbatul s-a simțit înșelat, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Un alt exemplu, în care soția știe că bărbatul se duce la întâlnire cu o prietenă cu care acestuia îi place să vorbească. Bărbatul o asigură că nu e nimic între ei. Însă soția îi spune: ”Mai degrabă aș suporta să mă înșeli sexual cu ea, decât să știu că nu ai despre ce vorbi cu mine!”. Femeia trăiește un sentiment puternic de devalorizare.
Un alt tip de infidelitate este cel din vise. Visele noastre exprimă adesea infidelitatea sexuală chiar dacă noi încercăm să-i negăm existența în starea vigilă. ”Unii oameni (cei religioși, dar nu numai) devin tulburați de aceste scăpări nocturne și le-ar plăcea să creadă că visele lor nu vin din ei înșiși ci de la vreun zeu capricios care vrea să-i îmbolnăvească sau să-i testeze. Visul permite aceste privilegii fanteziste și incursiuni în imoralitate care, în general, se exprimă împotriva integrității de peste zi” (Seidenberg, 1967).
Psihanaliza a dezvăluit natura conflictuală a omului în ceea ce privește forțele opozante ale ordinii, pe de o parte și ale haosului dezintegrativ, pe de alta. Acestă luptă, așa cum a numit-o Freud, se face între principiul plăcerii, care ar căuta gratificare fără să stai să te gândești prea mult la consecințe și principiul realității care ar măsura satisfacerea unui impuls în termenii variabili ai prezentului și viitorului. Sub principiul realității se iau în considerare și autoconservarea și considerațiile morale, etice. În vise, prevalează adesea principiul plăcerii. ”Visele ne permit să facem acte antisociale și desfrânate dezvăluind întreaga sexualitate și agresivitate, așa încât în starea vigilă să ne comportăm normal și să fim ”corecți social”. Visele pot revela și dorințele intense sexuale chiar cu membrii familiei noastre, cum sunt visele incestuoase. De exemplu, tații, în vis, se văd în situații sexuale cu fetele lor. Mamele cu băieții sau frații lor. Aceste idile de familie sunt aproape ”organice” în persistența și puterea lor. Din fericire, de cele mai multe ori, acestea sunt ”exilate” în vis, ceea ce ne permite să trăim rațional în restul timpului” (Seidenberg, 1967).
Aceste gânduri rătăcitoare, care își au rădăcina în viața infantilă ar putea interfera cu un comportamentul sexual conjugal. Pentru că sexualitatea a devenit pătată de asociațiile cu obiecte ”nenaturale” cum sunt membrii familiei, a devenit un act interzis chiar și atunci când este normal și legal permis cu partenerii de viață.
Cu alte cuvinte, câteodată actul sexual cu partenerul poate fi ”incest”, cu toată repulsia și dezgustul pe care o astfel de încălcare a regulilor sociale ar implica-o. De exemplu, Horney (1967) spune: ”dacă un bărbat care este puternic atașat inconștient de propria mamă, va ajunge să-și perceapă soția ca pe o figură maternă, odată ce ea însăși a devenit mamă, îi va deveni, apoi, imposibil să se apropie sexual de ea”. În consecință actul sexual, poate fi considerat incestuos de către bărbat. Apar sentimente de vinovăție din cauza dorinței incestuoase trăite în relația de cuplu. ”Partenerul nu numai că își asumă inconștient rolul părintelui pe care copilul îl râvnea și îl iubea, dar, mai mult, se poate reaprinde vechea groază de interdicții și pedepse puse pe seama partenerilor” (Horney, 1967). Din acest motiv, poate rezulta o căutare a obiectelor în afara casei, unde tentația de a fi cu un membru al familiei va fi eradicată. Această evadare de la groaza incestului este o frecventă motivație pentru a căuta obiecte mai gratificatoare și mai sigure sexual.
Bibliografie:
Alizade, A.M. (1999), Feminine Sensuality, Karnac Books, London
Aulagnier, P. (1966), Observaciones sobre la feminidad y sus avatares. In: Il deseo y la perversion. Buenos Aires: Sudamericana, 1984
Cehov, A.P., Unchiul Vanea, Ed. Minerva, București, 2008
Collens, P. (1998), The Value of Revenge in Analytic Theory and Practice, Psychoanalytic Electronic Publishing, 2015
Freud, S. (1931), Despre sexualitatea feminină, Opere Esențiale, vol.5, Ed. Trei, București, 2010
Horney, K. (1967), Psihologia femeii, Ed. Trei, București, 2012
Michelet, T. (1859), La femme. Paris, Flamarion, 1981
Moreau, T. (1991), La megere apprivoisee. In: LA Fidelite (Series Morales, no.1). Paris: Editions Autrement
Panoff, M. (1984), La sensualidad de los otros o el jardin del vecino. Revista de Psicoanalisis, 42 (2), 1985
Seidenberg, R. (1967), Fidelity and Jealousy: Socio-Cultural Consideration, Psychoanalitic Electronic Publishing, 2015
Winnicott, D.W., (1966), The Collected Works of D.W. Winnicott Volume 7, 1964 - 1966
