Copilăria timpurie a schizoizilor
În teoria psihanalitică a relațiilor de obiect, unii dintre cei mai importanți autori care au scris despre schizoidie au fost Fairbairn (1889-1964) și Guntrip (1901-1975). Aceștia au fost în mod particular interesați de dificultățile multor pacienți de ai lor în a face contact ”real” fie în cabinet, fie cu oricine din viețile lor. Ei au descris schizoizii că par disponibili social, interesați și responsabili și totuși rămân retrași emoțional și sechestrați în securitatea propriei lor lumi interne.
Fairbairn și Guntrip au folosit termenul de ”schizoid” (care provine de la greci: ”schizo” (skhízō) = a diviza/a scinda/a cliva/a disocia și ”oid” (eidos) = formă, asemănare/chip/înfățișare/imagine) pentru a descrie ceea ce se întâmplă în noi în relațiile timpurii din copilărie. Ei au argumentat că bazele dezvoltării umane depind de relația de îngrijire satisfăcătoare primară. Suntem prin natură ființe interpersonale. Au afirmat că toți suferim de un anumit grad de deprivare maternă din perioada copilăriei timpurii, concluzionând că există un grad ”normal” de dezvoltare schizoidă, universală și inevitabilă.
Personalitatea mamei și starea emoțională a ei vor influența interacțiunea cu copilul. ”Tonul vocii, felul de a atinge, calitatea atenției și interesului, toată starea emoțională și adecvarea mișcărilor fizice atunci când are loc hrănirea la sân, sunt expresii ale autenticității mamei în relația cu copilul” (Guntrip, 1961). Astfel, mama, ca furnizor de primă relație, este sursa primară de securitate contrabalansând separarea cauzată de trauma nașterii. Această experiență subiectivă a securității rapid restaurate este o condiție necesară a începutului formării eului potențial al copilului. Oricum, acest lucru nu se întâmplă niciodată perfect. Copilul foarte curând contracarează frustrarea parentală sau respingerea și, conform lui Fairbairn și Guntrip, aceasta formează cea mai comună traumă serioasă în dezvoltarea timpurie: ”...cea mai mare nevoie a copilului este de a obține o asigurare certă că este iubit în mod necondiționat ca persoană de către părinții lui și că aceștia acceptă tot în mod necondiționat iubirea lui... Frustrarea dorinței de a fi iubit și de a nu i se accepta iubirea este cea mai mare traumă pe care copilul o poate experimenta” (Fairbairn, 1952). Dacă copilul găsește o mamă indisponibilă emoțional, copilul va trăi o anxietate de separare copleșitoare.
Guntrip, a vorbit despre un ”eu regresat” reprezentând un eu slăbit constituit dintr-o profundă stare de neajutorare și lipsă de speranță... În această fugă de viață, eul regresat caută să se reîntoarcă la securitatea prenatală a uterului. Este o retragere într-o stare izolată, regresia presupunând o evadare dar și o speranță în același timp pentru reînnoire.
Atunci când speranța este proeminentă, această regresie a eului reprezintă dorul pentru reînnoire. Chiar dacă vorbim despre o retragere totală, eul se retrage într-un ”somn adânc”, întocmai ca în povestea ”Frumoasa adormită”, așteptând să fie ”trezit” de o persoană de încredere. Psihopatologia și procesul analitic la Guntrip, seamănă cu această poveste. O traumă teribilă a avut loc în copilăria timpurie, provocată copilului pasiv și inocent. Această teroare și neajutorare a lui rămâne în inima personalității lui, așteptând o chemare la viață din partea unui mediu mai ospitalier. Tot așa, sinele pacientului este pasiv, prin lipsa maternajului deprivant care a produs retragerea din viață, până când terapeutul îl trezește din acest somn.
Atunci când dorința de fugă este proeminentă, regresia este trăită fără niciun fel de speranță devenind o dorință de moarte, de eliberare totală din relațiile conflictuale cu obiectele interne și externe. Eul regresat amenință scindarea întregii personalități, împingând la izolare și disfuncționare. Traumele timpurii generate de un maternaj inadecvat sunt înghețate în timp: eul infantil neajutorat și terifiat, copleșit de teroarea de abandon, generează o stare perpetuă de goliciune internă.
Cu toate acestea, schizoidul simte o nevoie intensă de intimitate, însă conflictele intrapsihice care inhibă dezvoltarea intimității sunt anxietăți care reprezintă frica de fuziune în același timp cu frica de pierdere a persoanelor semnificative. Guntrip sugerează că experiențele timpurii ale schizoidului, sunt adesea marcate de experiențe alternante de intruziune și abandon.
Schizoizii cred că sentimentele lor de iubire îl distrug pe celălalt și atunci preferă distanțarea. Consecința la această ambiguitate, după cum subliniază Guntrip, este că schizoidul alege ca soluție singurătatea pentru a evita ambivalența dureroasă din interacțiunile sociale.
Aspecte senzoriale la schizoizi
Din punct de vedere constituțional, copilul poate veni pe lume cu o ereditate sensibilă, o mare senzitivitate psihică, labilitate și fragilitate. Pentru a se autoproteja, acesta va pune o distanță între sine și mediu, pentru că percepe apropierea fizică și psihică prea intens: un ”zgomot prea mare” (Riemann, 2005). Distanța îi creează siguranța de a nu fi epuizat de ceilalți. Trebuie să se închidă parțial pentru a nu fi inundat de mulțimea stimulilor percepuți. Conform lui McWilliams (2014), din punctul de vedere al temperamentului, persoana care devine schizoidă este hiperactivă și este ușor de stimulat. Rudele lor menționează frecvent că ei au fost genul de bebeluși care reacționau la prea multă lumină, mișcare sau zgomot. Este ca și cum terminațiile nervoase ale persoanelor schizoide sunt mai aproape de suprafață decât ale celorlalte persoane. ”Oamenii cu această fire constituțional impresionabilă pot genera o viață internă bogat fantasmatică și să privească lumea externă ca împovărătoare afectiv” (McWilliams, 2014).
La aceste aspecte constituționale, adesea reacția mediului este responsabilă pentru dezvoltarea schizoidă într-o măsură mult mai mare decât ereditatea însăși. Dacă, în această perioadă timpurie, copilul percepe lumea ca neprimitoare, nedemnă de încredere, ostilă, goală sau invazivă și distrugătoare, el sa va retrage speriat din această lume. Atât golul lumii pe care îl trăiește copilul atunci când este lăsat prea des singur, cât și suprasaturarea cu stimuli vor avea efecte schizoidogene. Supraoferta senzorială este atunci când mamele sunt hiperprotective și nu au nicio empatie la nevoile copilului lor. Aceste mame intruzive, nu îi lasă copilului nicio posibilitate de a avea propriile lui impulsuri, făcându-l să se retragă plin de teamă și iritat (McWilliams, 2014).
Vezi bibliografia la Lumea internă schizoidă...(4)
