Relația
terapeutică cu schizoizii
Fiindcă se zbat în dilema schizoidă, pacienții trăiesc concomitent două seturi de anxietăți: dacă sunt prea apropiați, poate să li se facă frică de a fi înghițiți (fuziunea cu obiectul), dacă sunt prea la distanță, li se face frică de pierdere și de dezintegrare. (McWilliams, 2005)
Pacientul schizoid poate să fie tăcut, să se simtă gol, pierdut și îndurerat în faza inițială a terapiei. Un terapeut poate să fie nevoit să suporte perioade lungi de tăcere, câtă vreme pacientul internalizează siguranța mediului. Provocarea inițială a terapeuților care lucrează cu un pacient schizoid este aceea de a găsi calea către lumea lor subiectivă, fără a stârni prea multă teamă de intruziune (McWilliams, 2005).
Munca psihanalitică cu acești pacienți sugerează că ei au un mod clar sentimente și dorințe față de alții, dar că sunt ”înghețați” în dezvoltare într-un stadiu timpuriu de relaționare (Lawner, 1985). Însă, terapeutul se află într-o dilemă în acest tip de relație. Pe de o parte, nu trebuie să fie îndepărtat sau înstrăinat ca oricine altcineva din viața pacientului. Totuși, acest lucru prezintă obstacole majore. Mai întâi, modul fundamental de existență al pacientului este non-relaționarea. Terapeutul îi cere unei persoane care nu relaționează să se miște în direcția unei mai bune relaționări. Aceste eforturi ale terapeutului pentru procurarea unui model nou de relaționare, vor fi întâmpinate de către pacient cu distanță emoțională și o cantitate bună de tăcere (Lawner, 1985).
Terapeuții care încearcă să trateze pacienți schizoizi retrași trebuie să aibă o răbdare extraordinară din cauza procesului de internalizare dureros și încet. Ei trebuie să adopte o atitudine permisivă, de acceptare a tăcerii. În mod specific, tăcerea trebuie văzută ca fiind mai mult decât simplă rezistență, este și o formă specifică de comunicare non-verbală care poate furniza informații esențiale despre pacient.Terapeuții trebuie să observe în tăcere interacțiunile care apar între ei și pacienții lor și apoi să folosească acea informație pentru a influența interacțiunile următoare. Cu unii pacienți, terapeutul trebuie să respecte Sinele tăcut. Poate fi unica abordare tehnică viabilă pentru a construi o alianță terapeutică (Gabbard, 2007).
Astfel, atitudinea terapeutică pe care trebuie să o aibă analistul este una provocatoare: pe de o parte, analistul nu trebuie să aibă un control intruziv, pe de altă parte, nicio distanță dezinteresată. Intrepretarea dilemei schizoide rămâne intervenția principală: ”Dilema schizoidă este aceea că pacientul nu poate fi nici prea aproape, nici prea departe în distanța emoțională față de altă persoană fără să experimenteze conflictul și anxietatea” (R. Klein, 1995).
BIBLIOGRAFIE
1. Akhtar, S. (1992). Broken structures: Severe personality disorders and their treatment. Northvale, NJ: Jason Aronson.
2. Fairbairn, W.R.D. (1952). Psychological Studies of the Personality. London: Tavistock
3. Fairbairn, W.R.D. (1954). An object-relations theory of the personality. New York:Basic Books
4. Gabbard, G.O, (2007). Tratat de psihiatrie psihodinamică. Editura Trei, București
5. Guntrip, H. (1952). The schizoid personality and the external world. În Schizoid phenomena, object relations and the self. New York: International University Press, 1969
6. Guntrip, H. (1961). The schizoid problem, regression, and the struggle to preserve an ego. În Schizoid phenomena, object relations and the self. New York: International Universities Press.
7. Guntrip, H. (1969). Schizoid phenomena, object relations and the self. New York: International Universities Press.
8. Guntrip, H. (1971). Psychoanalytic Theory, therapy, and the self: A basic guide to the human personality în Freud, Erikson, Klein, Sullivan, Fairbairn, Hartman, Jacobson, and Winnicott. New York: Basic Books
9. Klein, R. (1995). The self in exile: a developmental, self and object relations approach to the schizoid disorder of the self. Evolution. În J.F. Masterson & R. Klein (Ed.) Disorders of the self. New therapeutic horizons. The Masterson Approach. New York: Brunner/Mazel.
10. Lawner, P. (1985) The ”Outcome” of Psychoanalytic Psychotherapy: Conformity, Peculiarity and ”Common Unhappinnes”. Journal of the American Academy of Psychoanalysis: Vol. 13, No. 1, pp. 35-49.
11. McWilliams, N. (2014). Diagnosticul psihanalitic. Editura Fundația Generația, București
