Infidelitatea e principala cauză a disfuncționalităților în relația de cuplu, ce duce de cele mai multe ori la neîncredere care zdruncină temelia relației, la separări (bine cunoscutele ”pauze” de relații) și adesea la despărțiri definitive. Care este cauza infidelității? Trăim sentimentul infidelității într-o relație atunci când comunicarea încetează, când ne simțim neîmpliniți și ”neîntregi” alături de partener. Pentru a ne completa ”lipsa” căutăm răspunsuri în brațele altcuiva. Cel mai important este să ne întrebăm pe noi înșine ce s-a întâmplat și cum de s-a ajuns pe drumul unei aventuri.
Unii devin infideli din nevoia de a se simți importanți, alții pentru că se tem că partenerul lor de viață începe să aibă un statut socio-profesional sau economic din ce în ce mai ridicat, alții pentru că văd că partenerul le-a ”luat-o înainte”, evoluând din punct de vedere psihologic, mental, spiritual. Alții descoperă că nu se pot acomoda cu ideea de a trăi alături de un singur partener toată viața. Chiar dacă își ”iubesc” partenerul stabil, caută triangulări continue.
De asemenea, infidelitatea apare și atunci când unul dintre parteneri vrea să-și demonstreze că are succes la sexul opus: fie în perioadele critice ale vieții (pierderea jobului, prea multe responsabilități parentale, criza vârstei de mijloc), fie în cele de “glorie”: succes profesional, câștiguri financiare mari. În primul caz, cel în criză are un sentiment de pierdere a potenței ”sociale” și ”familiale” și din acest motiv preferă să o recapete în brațele altor femei. În al doilea caz, este exprimată o superpotență, arătată lumii demonstrativ. Ambele situații exprimă angoasa de castrare.
Un alt factor este noutatea, pe care o imprimă o nouă relație, tentație la care puțini rezistă. Rezistența este conferită de fapt, de o structură psihologică puternică, nemarcată de traume emoționale din copilărie sau adolescență.
(In)fidelitatea la femei și bărbați. Porniri naturale sau prejudecăți sociale?
Datele istorice și descoperirile psihanalitice se contrazic între ele. De exemplu, Freud (1931) spunea că din cauza unei educații represive față de femei, le-a făcut pe acestea de-a lungul istoriei să aibă atitudini servile față de bărbați, pentru o funționare cât mai adecvată în societate, conform regulilor impuse. Femeia nu trebuie să fie doar fidelă, ci să și reprime impulsurile sexuale. La bărbat, Freud subliniază disocierea în viața erotică. Imoralitatea sexuală este completă cu o femeie ușoară, degradată. Dar cu soția-mamă există doar un minim de plăcere între cei doi, fiind vorba doar de reproducere într-un mediu în care ea este respectată și apreciată. Această disociere face ca infidelitatea la bărbați să capete un statut de ”natural”. Bărbatul infidel - femeia fidelă este ecuația obișnuită.
Aulagnier (1966), citată de Alizade (1992), spune: ”Femeia va fi întotdeauna partizana fidelității. Narcisismul feminin intervine în acest punct aducând vulnerabilitatea certă, pe care femeia o are în modul feminin de a fi. O femeie ar da orice să fie iubită. Femeii i-ar plăcea să se întoarcă la fuziunea preodipiană, are nevoie să se ”agațe” de un obiect sexual care i-ar fi dedicat și care ar compensa în acest fel erorile narcisice timpurii, care au lăsat urme adânci în ea. Bărbatul, pe de altă parte, întotdeauna – așa cum este îndemnat să o facă, în încercarea de a alunga fantasma castrării – trebuie să-și re-afirme condiția de a fi dorit cu autonomie deplină dorinței lui. Seducția continuă poate fi considerată, un fel de confirmare narcisică masculină. Mai mult decât o aventură în sine, ceea ce îl interesează pe el este să-și confirme cu fiecare erecție și aventură că nu are nicio pierdere a puterii lui, că poate oferi femeii plăcere și bucurie, că el poate face ”toate acestea”. În presupusa circulație liberă a dorinței lui, exercitată din schimbarea obiectelor, bărbatul își va ratifica virilitatea fără să simtă prea multă vinovăție, precum consideră și că este un drept natural, inerent pe care îl are datorită condiției masculine. El vede inevitabila infidelitate ca fiind necesară pentru a reduce presiunea angoasei de castrare. Bărbatul credincios se poate simți feminizat de la presiunea socială care, în schimb, cere femeii să ocupe un loc în liniște și așteptând ca timpul să treacă” (Aulagnier, 1966).
Din punct de vedere social, așteptarea convențională este ca femeia să fie fidelă. Golirea de sine și a tuturor scopurilor, obiectivelor personale atunci când se mărită, este privită ca fiind absolut normală, iar docilitatea ei este văzută ca principală virtute. Femeile din această categorie sunt în confuzie din cauză că joacă în fața bărbaților lor, rolul pe care aceștia se așteaptă de la ele. Rar, se plânge un bărbat că soția lui este prea docilă, prea submisivă, prea mult pe acasă. Ea poate deveni fără rezervă devotată soțului ei. Am putea concluziona că gradul înalt de fidelitate din partea bărbatului este considerat ”nenatural” și, în cel mai bun caz, privit cu o mare suspiciune. Invers, așteptările obișnuite de fidelitate din partea femeii fac parte din docilitatea, submisivitatea și dependența consecventă față de autoritatea bărbatului ei.
Pe de altă parte, alte texte non-analitice (Michelet, 1859, Moreau, 1991; Panoff, 1984) citați de Alizade (1999) spun despre animalitatea femeii și promiscuitatea ei naturală. ”Femeia este păcătoasă de la natură”. (Brrr! J) Femeile nimfomaniace, adulterinele, trebuie domesticite printr-o educație strictă. Și mariajul și mânăstirea servesc ca îngrădire pentru ele. Infidelitatea femeii îi este scrisă în gene: este inevitabilă, datorită constituției ei ereditare. Femeia se îndrăgostește ușor și trebuie să se mărite pentru a controla potențialul instinctual imoral. Asta așa. Ca să nu mai dăm vina doar pe bărbații infideli J! Și încă ceva. Probabil acest tip de femei sunt cele în căutarea Don Juanilor sau Casanovilor. Nu știu. E doar o ipoteză.
Iar Winnicott (1966) face pace prin noțiunea de bisexualitate și conceptele pozițiilor feminine și masculine: ”există și în bărbați și în femei elemente masculine și feminine deopotrivă”, care nu demonstrează că fidelitatea aparține femeii, iar infidelitatea bărbatului.
Vezi bibliografia la (In)fidelitate 2
