Curajul de a suferi

 

  Nu am auzit pe nimeni să spună: ”Vreau să sufăr!”. (Nu vorbesc aici despre masochiștii care-și extrag plăcerea din suferință.) Cine vrea să sufere? Mai degrabă fugim de suferință mâncând pământul pentru că este a naibii de greu de dus! Este chinuitoare, tulburătoare, trăiești Iadul, te întâlnești cu proprii demoni, cu the dark side of you. Ai sentimentul profund că nu o să mai poți ieși din hăurile și găurile negre ala Gheenei. Cu toate acestea, suferința are și ea un timp de desfășurare, este dinamică, are un început, un mijloc și un final. Vorba aia: ”Ai făcut buba, o să treacă!” Și cât de mult contează acest ”o să treacă”, pentru că ține de un principiu matern internalizat: mama era cea care pupa locul unde te durea și ca printr-o ”minune” trecea. Trecea pentru că nu mai conta neapărat durerea ci faptul că mama era acolo să te îngrijească, să te susțină, să te iubească.

Ca să înduri suferința îți trebuie curaj și tot curaj îți trebuie să poți ieși din ea. Când am auzit prima dată fraza cu ”îți trebuie curaj pentru a pica în suferință” a fost de la o profesoară de la Masterul de Psihanaliză (pe care o stimez mult pentru tot ce ne-a transmis din cunoștințele și experiențele ei de viață în general și de psihanalist, în particular). Mi-a rămas întipărit în memorie ce a spus, cu toate că la vremea aceea pe cât de simplu părea să sune, pe atât de mult nu am înțeles. Acum înțeleg pentru că am trecut și eu pe acolo. Da, am picat într-o suferință adâncă din care aproape că nu mai vedeam limanul. De fapt, dacă stau și mai bine să mă gândesc, eram înecată de-a binelea. Mai ieșeam din când în când să iau o gură de aer, însă o simțeam ca la cei supuși torturii. Nu m-am considerat o curajoasă ci, dimpotrivă, mă simțeam ca o lașă că stau și sufăr și iarăși sufăr și nu pot lupta să treacă. Aveam sentimentul că nimeni și nimic nu mă poate ajuta.

Totul pare o eternitate în suferință. Timpul se dilată, trece foarte greu. Aproape că îți numeri minutele, întrebându-te continuu: ”Dar oare o să treacă?”, ”Când o să treacă?”. Te simți în fiecare moment ca în Ziua cârtiței, dar până și acolo personajul principal părea să învețe ceva de la repetiția continuă, schimbând pattern-ul, pentru că știa deja ce o să se întâmple. Mai degrabă, eram ca Sisif, urcându-și piatra la nesfârșit într-o lipsă totală de sens, sau ca Prometeu înlănțuit din care vulturul îți mănâncă ficații zilnic.

Să revin la curaj. Cuvântul ”curaj” în franceză este coeur = inimă. ”Inima a fost considerată tradițional și metaforic locașul emoțiilor, al spiritului și al puterii de caracter.” (Akhtar, 2018) Tot acest autor dă o definiție a curajului care presupune capacitatea de a rezista dificultăților fără a ezita, de a face ce trebuie făcut, indiferent de consecințele înspăimântătoare ale acelor lucruri. Curajul mai implică forță (vezi latinescul fortitude), bărbăție (din grecescul andreia) și capacitatea de a îndura greutățile (indiană – sahaas). Conform lui Akhtar, curajul are trei dimensiuni: 1. Curajul fizic (categorie ce include meseriile cu risc – militari, pompieri, salvamari etc. și cei care fac sporturi extreme); 2. Curajul intelectual (să gândești în afara tiparului, să inovezi etc.); 3. Curajul moral (să rămâi fidel propriilor convingeri, dincolo de orice risc). Despre acest al treilea tip de curaj vorbesc pentru că implică disponibilitatea cuiva de a se expune la o suferință, care implică nu corpul, ci mintea și inima. Mintea e utilă pentru introspecție, elaborări și perlaborări, cu multe încercări și erori, o stare înaltă de auto-reflexivitate, iar inima, care ține de afecte, emoții este implicată în trăirea unor angoase profunde. Odată depășite, te poți menține aici cu toate puterile. Cu alte cuvinte începi să înveți să tolerezi durerea, suferința, neputința, vulnerabilitatea. De aici îți poți construi sensul și să faci cunoștință cu adevărata natură a sinelui.

Ce mi se pare interesant este că un alt autor psihanalitic, mă refer la Kohut (2001) spune de asemenea despre curaj că acesta nu vine de la sine, nu este un simplu dat, nu este nici inconștient, nici instinctiv.  Eu una am înțeles așa: evident că dacă vezi pe cineva înecându-se, vrei să sari în ajutor (instinctiv, inconștient) dar asta cu condiția ca tu să știi să înoți. Altfel degeaba ai curaj și te îneci odată cu cel pe care vrei să-l salvezi. Și în psihoterapie e la fel. Terapeutul, trebuie să aibă și el curajul de a intra și de a tolera suferința pacientului, însă are uneltele necesare, este pregătit ani de zile în această meserie. Să mă reîntorc la Kohut. Acesta spune că există trei trăsături importante din care se naște curajul: simțul umorului, abilitatea de a fi empatic cu ceilalți și un sentiment profund de pace. Prezența umorului este necesară pentru a recunoaște absurditatea și ironiile vieții. Empatia sugerează că ești conectat la propria umanitate și la umanitatea celorlalți. A fi empatic cu celălalt înseamnă că ești gata să acționezi dincolo de orice cunoaștere. Iar sentimentul de pace este conectarea cu propriul centru al sinelui, cu idealurile tale, generând un echilibru profund, armonie, o stare de bucurie internă. Acest sentiment de pace este vizibil de exemplu, la martiri, care în ciuda opresiunilor, persecuțiilor sunt liniștiți și împăcați cu ei înșiși. Își asumă suferința și sunt gata să moară pentru idealurile lor. Da, este un act de curaj. Iar acest lucru nu presupune absența fricii. Curajosul este cel care face tot ce-i stă în puteri în ciuda fricii pe care o resimte. Curajul evocă respect, admirație și, în același timp înfiorare.

Ca să închei, curajul ține de hotărâre, convingere în propriile capacități, pe de o parte, iar pe de altă parte, de risc, incertitudine, teamă, lucruri care țin mai pe larg de dinamica și perspectivele existențiale.  

Bibliografie:

Akhtar, S. (2018). Sursele bucuriei. București, Editura Trei

Kohut, H. (2001). Self Psychology and the Humanities. New York: Farrar, Straus and Giroux

(1) Viață și sens

 

  În corp, fiecare organ are rolul lui, își are propriile obiective precise, ”știe” exact ce trebuie să facă, fără ca vreunul dintre acestea să fie controlat de voința noastră. Această ”mașinărie” complexă este un tot unitar care are un scop și un sens intrinsec: supraviețuirea organismului și adaptarea cât mai propice în mediul în care te naști și trăiești. În cazul anumitor boli, de exemplu, natura se ”autodepășește” compensând prin faptul că alt organ ”preia” funcțiile celui defect. Există în interiorul corpului o luptă care se duce, dar care cumva este depășită întodeauna de ”forța vieții”, iar organismul își reia cursul normal de funcționare.

La nivel psihic, procesele sunt cumva similare cu cele organice. Depășești deficiențele sau dificultățile prezente prin formularea unei anumite intenții sau a unui anumit obiectiv pentru un viitor care dă sens vieții. Iar acest lucru ține de pulsiunea de viață, de a dori să trăiești cât mai mult și cât mai bine. Invers, când forțele tanatice sunt mai intense vorbim de pulsiunea de moarte: (auto)agresivitate, (auto)distructivitate, stagnare, rigiditate, inflexibilitate. Ne aflăm pe culoarul mortifer.

Mă tot întreb ce înseamnă viață lungă. Evident, știu, e vorba să trăiești cât mai mulți ani. Bine, bine, dar cum ajungi să ai viață cât mai lungă și nu numai atât, ci cât mai sănătoasă? Este vorba despre îndeplinirea unui scop în sine? Poate fi el atins? Presupun că pentru asta trebuie să-ți gândești viitorul, să te vizualezezi cât mai departe în timp, așa cum te vrei. Însă cum noi suntem și trecutul și prezentul și viitorul nostru laolaltă, mă întreb care are fi poziția cea mai ”corectă” (dacă există așa ceva) în ceea ce privește raportarea la propria noastră existență. Sunt oameni care trăiesc cumva doar în trecut, nostalgicii care se hrănesc însuflețindu-și mereu amintirile. Alții sunt adepții clipei prezente, carpe diem, pentru care trecutul (ce a fost a fost!) și viitorul (vom trăi și vom vedea!) sunt noțiuni mai degrabă abstracte decât concrete (ceea ce într-un fel e adevărat), în sensul în care nu contează nici ce a fost, nici ce va fi. Și mai sunt cei care sunt centrați numai pe viitor, care-și fac planuri mereu, care știu clar ce vor face la pensie, care vor fi traseele de pe croaziere....

Din punctul meu de vedere, ideal ar fi să fii conștient de clipa prezentă, să ai capacitatea de a ști că orice decizie pe care o iei acum îți va trasa drumul ulterior, în același timp cu o reevaluare a trecutului pentru a-ți repara greșelile, pentru a te ierta și a scăpa de vinovății, pentru că de multe ori acestea te țin pe loc, te fac să repeți cu obstinație aceleași și aceleași lucruri, nelăsându-te să evoluezi. Dacă ești prins în capcana propriului trecut, atât prezentul cât și viitorul pot fi afectate, alterate, fără perspective, fără să știi ce vrei de la tine și fără să poți ajunge unde ți-ai propus. Cu alte cuvinte, să dai sens vieții tale din toate perspectivele: la tot ceea ce s-a întâmplat, la ce trăiești acum și la ”pentru ce”-ul tău interior, drive-ul tău, misiunea ta, vocația ta în viață.

 Lipsa de sens, inerția, plictiseala, cu care mulți dintre noi ne confruntăm, ne fac să ne simțim prizonierii unei existențe anoste devenind depresivi, triști și incapabili de a depăși golul interior.  Însă cum fiecare om se confruntă la un moment dat cu suferința, aceasta poate fi ”depășită” atunci când capătă un sens, sens care nu este un dat ci îl construim. Nu neapărat suferința în sine îmbolnăvește ci starea psihică a celui care trăiește acea suferință, poziția internă pe care o are în legătură cu problema respectivă, atitudinea față de o situație concretă de viață. De exemplu, desfășurarea unei boli depinde în mare măsură de cum se raportează omul la boală. ”Nu există boală, ci doar oameni bolnavi!” Unii se vor lăsa dominați de boală și vor intra într-o luptă de care pe care sau din contră, vor nega că au vreo boală și vor închide ochii la simptome, alții vor reuși să accepte boala, o vor vedea ca fiind un semnal de alarmă și vor încerca să dea un sens a ceea ce li se întâmplă.

Bolile grave sau accidentele sunt situații nedorite de nimeni în viață. Însă dacă se întâmplă să te confrunți cu ele și să le depășești ajungi să te prețuiești pe tine, pe cei din jur, viața în general.

Se spune că cei care au suferit accidente din care au scăpat cu viață sau au învins diverse boli, sau au trăit suferințe inimaginabile, adică cei care, au câștigat în fața morții, și au reușit să dea un sens evenimenteleor nefericite, devin curajoși, trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă, li se modifică perspectiva asupra lumii și a vieții trăind și bucurându-se din plin. Însă acestea sunt situații nedorite de nimeni. Nu e necesar să experimentezi aceste lucruri extreme (nedorite) ca să ajungi să prețuiești viața.

Nu o să vorbesc despre aceste cazuri aparte, care implică traume, ci o să vorbesc despre oameni care trăiesc viața ”banală”, cu bune și rele, cu dificultăți mai mari sau mai mici. Sunt oameni ”obișnuiți”, care au un plan de viață cu suficientă energie și curaj să înfrunte problemele și dificultățile care sunt inevitabile, sunt oameni bine orientați către un scop și care dau sens vieții dincolo de orice....Sunt bine adaptați relațional, social, oameni de pe urma cărora societatea în general și indivizii în particular au de câștigat.

(2) Viață și sens

 

  Oamenii care-și găsesc sensul și dau sens vieții lor, sunt genul de oameni pe care vrei să-i ai tot timpul în preajmă, sunt plini de viață, oameni care nu se agață de ceilalți parazitându-i și vampirizându-i cu problemele lor, considerându-i pe ceilalți potriviți pentru a-și deversa deșeurile. Sunt oameni bine așezați, cu un eu puternic, care nu se lasă dobărâți cu una cu două. Sunt cei care nu renunță, care au voința de a fi câștigători însă fără să lezeze pe nimeni, fără să calce pe cadavre. Sunt oameni ale căror fapte te inspiră și te fac să îți spui: ”dacă ei pot și eu pot!”. Sunt oameni care au grijă de ei, de cei din jurul lor și nu le e teamă să împărtășească experiențele și greșelile lor de viață. Sunt cei care se arată așa cum sunt fără teama de a fi judecați. Când li se aduc critici, le ascultă, se gândesc la ele, nu protestează ridicându-și apărări multiple și dacă consideră că e cazul vor face în așa fel încât să le folosească găsindu-le un sens.  Sunt cei care nu se cred nici omniscienți, nici omnipotenți, sunt cei pentru care formula socratică ”Știu că nu știu nimic” devine motto-ul și generatorul lor de a fi. Sunt cei care vor să învețe continuu, indiferent de vârstă, sunt flexibili. Sunt cei care văd tot timpul luminița de la capătul tunelului, văd soarele dincolo de nori, jumătatea plină a paharului. Și nu mă refer la optimiștii incurabili care în principiu, tind să nu aibă o viziune clară a realității și să transforme totul în aur. Sunt acei oameni care văd realitatea așa cum e, cu bune și rele, fără să dramatizeze și să ornamenteze cu mileuri și dantele inutile. Diferența e că se concentreză pe cele bune, integrându-le și pe cele rele. Adică nu le neagă, ci le acceptă așa cum sunt.  Sunt cei care atunci când suferă o fac cu demnitate și nu din orgoliul rănit... Sunt cei care-și acceptă suferința, o trăiesc după care își iau la revedere de la ea și se repoziționează.  Și nu mă refer la ”stoici” care îndură și își spun că plânsul e doar pentru cei slabi. A putea să plângi este o dovadă că ești OM și că îți accepți ”slăbiciunile”. Nu mă refer nici la cei care stau cu steagul dreptății în mână, în numele principiilor de bine, moral și etic, pentru care corectitutinea e singurul lor adevăr. Aceștia tind să fie rigizi și să nu țină seama de afectele și de emoțiile celorlalți. Mai există și categoria celor care spun că ”nu mi-e teamă de nimic”, însă lăsați-mă să mă îndoiesc. Aceștia își ascund fricile, având comportamente extreme, de exemplu contrafobicii. Fiecare om are temerile lui, neliniști, anxietăți, angoase.  

Oamenii de la care putem învăța sunt cei care spun că întotdeauna există soluții la probleme și luptă până în ultima clipă. Ei reprezintă modelele pe care vrem să le urmăm. Ei și-au dovedit curajul de-a lungul vieții în ciuda vicisitudinilor. Sunt oameni care se depășesc continuu și care sunt în competiție cu ei înșiși. Sunt oameni cu simțul umorului, care știu să râdă cu alții, nu de alții. Sunt oameni care știu să se amuze la filme, cu prietenii la o șuetă, dar să se și întristeze când e cazul. Sunt oameni care știu să asculte, să lase de la ei, dar să pună și limite, să spună ”nu”. Sunt oameni care înoată în viață ca peștele în apă, adică se simt bine în pielea lor. Ei nu se simt singuri pentru că sunt plini de bucurie. Ei își recunosc greșelile, știu să-și ceară iertare, sunt oameni care-și asumă responsabilități. Sunt cei care știu să se pună la mintea copilului (au capacitatea de a se juca) dar să și vorbească ca înțelepții. Și lista poate continua...

Dacă vă aflați printre cei care au calitățile din lista de mai sus, înseamnă că aveți toate șansele pentru a trăi o viață cât mai fericită, liniștită și împăcată! Slava bogu, cum zice rusul!

 

(1) (In)fidelitate

 

  Infidelitatea e principala cauză a disfuncționalităților în relația de cuplu, ce duce de cele mai multe ori la neîncredere care zdruncină temelia relației, la separări (bine cunoscutele ”pauze” de relații) și adesea la despărțiri definitive. Care este cauza infidelității? Trăim sentimentul infidelității într-o relație atunci când comunicarea încetează, când ne simțim neîmpliniți și ”neîntregi” alături de partener. Pentru a ne completa ”lipsa” căutăm răspunsuri în brațele altcuiva. Cel mai important este să ne întrebăm pe noi înșine ce s-a întâmplat și cum de s-a ajuns pe drumul unei aventuri.

Unii devin infideli din nevoia de a se simți importanți, alții pentru că se tem că partenerul lor de viață începe să aibă un statut socio-profesional sau economic din ce în ce mai ridicat, alții pentru că văd că partenerul le-a ”luat-o înainte”, evoluând din punct de vedere psihologic, mental, spiritual. Alții descoperă că nu se pot acomoda cu ideea de a trăi alături de un singur partener toată viața. Chiar dacă își ”iubesc” partenerul stabil, caută triangulări continue.

De asemenea, infidelitatea apare și atunci când unul dintre parteneri vrea să-și demonstreze că are succes la sexul opus: fie în perioadele critice ale vieții (pierderea jobului, prea multe responsabilități parentale, criza vârstei de mijloc), fie în cele de “glorie”: succes profesional, câștiguri financiare mari. În primul caz, cel în criză are un sentiment de pierdere a potenței ”sociale” și ”familiale” și din acest motiv preferă să o recapete în brațele altor femei. În al doilea caz, este exprimată o superpotență, arătată lumii demonstrativ. Ambele situații exprimă angoasa de castrare.

Un alt factor este noutatea, pe care o imprimă o nouă relație, tentație la care puțini rezistă. Rezistența este conferită de fapt, de o structură psihologică puternică, nemarcată de traume emoționale din copilărie sau adolescență.

 

 (In)fidelitatea la femei și bărbați. Porniri naturale sau prejudecăți sociale?

Datele istorice și descoperirile psihanalitice se contrazic între ele. De exemplu, Freud (1931) spunea că din cauza unei educații represive față de femei, le-a făcut pe acestea de-a lungul istoriei să aibă atitudini servile față de bărbați, pentru o funționare cât mai adecvată în societate, conform regulilor impuse. Femeia nu trebuie să fie doar fidelă, ci să și reprime impulsurile sexuale. La bărbat, Freud subliniază disocierea în viața erotică. Imoralitatea sexuală este completă cu o femeie ușoară, degradată. Dar cu soția-mamă există doar un minim de plăcere între cei doi, fiind vorba doar de reproducere într-un mediu în care ea este respectată și apreciată. Această disociere face ca infidelitatea la bărbați să capete un statut de ”natural”. Bărbatul infidel - femeia fidelă este ecuația obișnuită.

Aulagnier (1966), citată de Alizade (1992), spune: ”Femeia va fi întotdeauna partizana fidelității. Narcisismul feminin intervine în acest punct aducând vulnerabilitatea certă, pe care femeia o are în modul feminin de a fi. O femeie ar da orice să fie iubită. Femeii i-ar plăcea să se întoarcă  la fuziunea preodipiană, are nevoie să se ”agațe” de un obiect sexual care i-ar fi dedicat și care ar compensa în acest fel erorile narcisice timpurii, care au lăsat urme adânci în ea. Bărbatul, pe de altă parte, întotdeauna – așa cum este îndemnat să o facă, în încercarea de a alunga fantasma castrării – trebuie să-și re-afirme condiția de a fi dorit cu autonomie deplină dorinței lui. Seducția continuă poate fi considerată, un fel de confirmare narcisică masculină. Mai mult decât o  aventură în sine, ceea ce îl interesează pe el este să-și confirme cu fiecare erecție și aventură că nu are nicio pierdere a puterii lui, că poate oferi femeii plăcere și bucurie, că el poate face ”toate acestea”. În presupusa circulație liberă a dorinței lui, exercitată din schimbarea obiectelor, bărbatul își va ratifica virilitatea fără să simtă prea multă vinovăție, precum consideră și că este un drept natural, inerent pe care îl are datorită condiției masculine. El vede inevitabila infidelitate ca fiind necesară pentru a reduce presiunea angoasei de castrare. Bărbatul credincios se poate simți feminizat de la presiunea socială care, în schimb, cere femeii să ocupe un loc în liniște și așteptând ca timpul să treacă” (Aulagnier, 1966).

Din punct de vedere social, așteptarea convențională este ca femeia să fie fidelă. Golirea de sine și a tuturor scopurilor, obiectivelor personale atunci când se mărită, este privită ca fiind absolut normală, iar docilitatea ei este văzută ca principală virtute. Femeile din această categorie sunt în confuzie din cauză că joacă în fața bărbaților lor, rolul pe care aceștia se așteaptă de la ele. Rar, se plânge un bărbat că soția lui este prea docilă, prea submisivă, prea mult pe acasă. Ea poate deveni fără rezervă devotată soțului ei. Am putea concluziona că gradul înalt de fidelitate din partea bărbatului este considerat ”nenatural” și, în cel mai bun caz, privit cu o mare suspiciune. Invers, așteptările obișnuite de fidelitate din partea femeii fac parte din docilitatea, submisivitatea și dependența consecventă față de autoritatea bărbatului ei.  

Pe de altă parte, alte texte non-analitice (Michelet, 1859, Moreau, 1991; Panoff, 1984) citați de Alizade (1999) spun despre animalitatea femeii și promiscuitatea ei naturală. ”Femeia este păcătoasă de la natură”. (Brrr! J) Femeile nimfomaniace, adulterinele, trebuie domesticite printr-o educație strictă. Și mariajul și mânăstirea servesc ca îngrădire pentru ele. Infidelitatea femeii îi este scrisă în gene: este inevitabilă, datorită constituției ei ereditare. Femeia se îndrăgostește ușor și trebuie să se mărite pentru a controla potențialul instinctual imoral. Asta așa. Ca să nu mai dăm vina doar pe bărbații infideli J! Și încă ceva. Probabil acest tip de femei sunt cele în căutarea Don Juanilor sau Casanovilor. Nu știu. E doar o ipoteză.

Iar Winnicott (1966) face pace prin noțiunea de bisexualitate și conceptele pozițiilor feminine și masculine: ”există și în bărbați și în femei elemente masculine și feminine deopotrivă”, care nu demonstrează că fidelitatea aparține femeii, iar infidelitatea bărbatului.

Vezi bibliografia la (In)fidelitate 2

(2) (In)fidelitate

 

 

Tipuri de infidelități

”Când se vorbește despre infidelitate, vocabularul folosit este unul exclusiv sexual. O experiență sexuală extraconjugală poate fi comunicată altora, adulterul fiind ceva ce toată lumea înțelege și în general condamnă. Soția care se plânge că soțul ei este interesat mai mult de munca sa decât de ea poate găsi ascultători empatici, dar acest lucru în general nu e considerat a fi un motiv de divorț. Astfel de plângeri ”abstracte” nu emoționează ascultătorul, dar o acuzație concretă de infidelitate sexuală este zguduitoare. Oricare ar fi provocarea sau circumstanțele conjugale, partenerul cu o asemenea plângere este în mod clar și îndreptățit victima, recunoscut așa și la judecătorie și de societate. Din aceste motive, multe tipuri de infidelitate dintre parteneri nu sunt ”văzute” în căsnicii, pe când infidelității sexuale i se dă o importanță majoră” (Seidenberg, 1967). Însă alte acte de a-l ”înșela” pe celălalt eclipsează sexualitatea. De mute ori, ”infidelitățile” pe care le aleg partenerii sunt și de altă natură. Ei ori stau la serviciu peste program, ori se întâlnesc des cu prietenii sau colegii. Aleg, alte modalități de a nu fi în relație de doi.

Problema fidelității este uneori abstractă. Este infidelitatea întotdeauna imorală? Poate fi cineva imoral fiind credincios altuia însă nedrept cu sine însuși? În ”Unchiul Vania” al lui Cehov (2008), Voynițki observă soția docilă a profesorului Serebreakov: ”Fidelitatea asta e falsă de la început până la sfârşit. Are multă retorică în ea, dar nici un pic de logică. E imoral să înşeli un soţ bătrân, pe care nu-l poţi suferi. Dar să înăbuşi în tine tinereţea şi sentimentele adevărate - asta nu e  imoral?”. Distincția care se face aici este între fidelitate ca sentiment și fidelitate ca logică. În primă instanță, principiul este urmat mai mult sau mai puțin orbește de dragul de a salva sentimentul însuși, în timp ce fidelitatea ca logică este un serviciu în slujba devotamentului.

Problema de a împărți partenerul cu alții este probabil principala sursă a sentimentelor de infidelitate și adesea drumul spre gelozia patologică. ”Un intens sentiment de infidelitate poate fi atunci când un soț se simte îndepărtat de soția lui când aceasta este exuberantă alături de copilul ei. Soțul (și tatăl) își poate pierde respectul de sine dacă ar verbaliza sau chiar ar simți asemenea resentimente, iar din acest motiv, gelozia este deplasată în situații mai ”tolerabile”, de obicei în cele sexuale” (Seidenberg, 1967). Pentru un adult este mai ușor de gestionat intruziunea unui alt bărbat, rivalitatea cu un adult, decât să recunoască faptul că e în concurență cu propriul copil. Numai cei bine integrați pot conștient simți și exprima agonia rivalității cu copilul. Pentru alții, rușinea este de nesuportat sau intensitatea dezamăgirii prea mare, așa încât apar obsesia sau delirul în infidelitatea sexuală.

O infidelitate conjugală este de obicei rezultatul nu numai al unor nevoi sexuale ci și al unor nevoi de dependență. Infidelitatea poate să fie și de ordin verbal. De exemplu, când unul dintre parteneri este retras din relație triangulând cu serviciul peste orele de program, celălalt se va simți singur și va alege un alt mod de a-l ”înșela pe partener”. Cunosc un caz în care soția coresponda cu un alt bărbat (mailuri, mesaje telefonice) mai mult profesionale, dar cu o oarecare intimitate din care reieșea o posibilă atracție între cei doi. Soțul găsește unul dintre mesaje și îi reproșează soției că îl înșeală. Ea îi spune că doar corespondează și că nu l-a înșelat niciodată. Replica lui a fost: ”Da, dar ți-o tragi în cuvinte!”. Bărbatul s-a simțit înșelat, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Un alt exemplu, în care soția știe că bărbatul se duce la întâlnire cu o prietenă cu care acestuia îi place să vorbească. Bărbatul o asigură că nu e nimic între ei. Însă soția îi spune: ”Mai degrabă aș suporta să mă înșeli sexual cu ea, decât să știu că nu ai despre ce vorbi cu mine!”. Femeia trăiește un sentiment puternic de devalorizare. 

Un alt tip de infidelitate este cel din vise. Visele noastre exprimă adesea infidelitatea sexuală chiar dacă noi încercăm să-i negăm existența în starea vigilă. ”Unii oameni (cei religioși, dar nu numai) devin tulburați de aceste scăpări nocturne și le-ar plăcea să creadă că visele lor nu vin din ei înșiși ci de la vreun zeu capricios care vrea să-i îmbolnăvească sau să-i testeze. Visul permite aceste privilegii fanteziste și incursiuni în imoralitate care, în general, se exprimă împotriva integrității de peste zi” (Seidenberg, 1967).   

Psihanaliza a dezvăluit natura conflictuală a omului în ceea ce privește forțele opozante ale ordinii, pe de o parte și ale haosului dezintegrativ, pe de alta. Acestă luptă, așa cum a numit-o Freud, se face între principiul plăcerii, care ar căuta gratificare fără să stai să te gândești prea mult la consecințe și principiul realității care ar măsura satisfacerea unui impuls în termenii variabili ai prezentului și viitorului. Sub principiul realității se iau în considerare și autoconservarea și considerațiile morale, etice. În vise, prevalează adesea principiul plăcerii. ”Visele ne permit să facem acte antisociale și desfrânate dezvăluind întreaga sexualitate și agresivitate, așa încât în starea vigilă să ne comportăm normal și să fim ”corecți social”. Visele pot revela și dorințele intense sexuale chiar cu membrii familiei noastre, cum sunt visele incestuoase. De exemplu, tații, în vis, se văd în situații sexuale cu fetele lor. Mamele cu băieții sau frații lor. Aceste idile de familie sunt aproape ”organice” în persistența și puterea lor. Din fericire, de cele mai multe ori, acestea sunt ”exilate” în vis, ceea ce ne permite să trăim rațional în restul timpului” (Seidenberg, 1967).

Aceste gânduri rătăcitoare, care își au rădăcina în viața infantilă ar putea interfera cu un comportamentul sexual conjugal. Pentru că sexualitatea a devenit pătată de asociațiile cu obiecte ”nenaturale” cum sunt membrii familiei, a devenit un act interzis chiar și atunci când este normal și legal permis cu partenerii de viață.

Cu alte cuvinte, câteodată actul sexual cu partenerul poate fi  ”incest”, cu toată repulsia și dezgustul pe care o astfel de încălcare a regulilor sociale ar implica-o. De exemplu, Horney (1967) spune: ”dacă un bărbat care este puternic atașat inconștient de propria mamă, va ajunge să-și perceapă soția ca pe o figură maternă, odată ce ea însăși a devenit mamă, îi va deveni, apoi, imposibil să se apropie sexual de ea”. În consecință actul sexual, poate fi considerat incestuos de către bărbat. Apar sentimente de vinovăție din cauza dorinței incestuoase trăite în relația de cuplu. ”Partenerul nu numai că își asumă inconștient rolul părintelui pe care copilul îl râvnea și îl iubea, dar, mai mult, se poate reaprinde vechea groază de interdicții și pedepse puse pe seama partenerilor” (Horney, 1967). Din acest motiv, poate rezulta o căutare a obiectelor în afara casei, unde tentația de a fi cu un membru al familiei va fi eradicată. Această evadare de la groaza incestului este o frecventă motivație pentru a căuta obiecte mai gratificatoare și mai sigure sexual.  

 

Bibliografie:

Alizade, A.M. (1999), Feminine Sensuality, Karnac Books, London

Aulagnier, P. (1966), Observaciones sobre la feminidad y sus avatares. In: Il deseo y la perversion. Buenos Aires: Sudamericana, 1984

Cehov, A.P., Unchiul Vanea, Ed. Minerva, București, 2008

Collens, P. (1998), The Value of Revenge in Analytic Theory and Practice, Psychoanalytic Electronic Publishing, 2015

Freud, S. (1931), Despre sexualitatea feminină, Opere Esențiale, vol.5, Ed. Trei, București, 2010

Horney, K. (1967), Psihologia femeii, Ed. Trei, București, 2012

Michelet, T. (1859), La femme. Paris, Flamarion, 1981

Moreau, T. (1991), La megere apprivoisee. In: LA Fidelite (Series Morales, no.1). Paris: Editions Autrement

Panoff, M. (1984), La sensualidad de los otros o el jardin del vecino. Revista de Psicoanalisis, 42 (2), 1985

Seidenberg, R. (1967), Fidelity and Jealousy: Socio-Cultural Consideration, Psychoanalitic Electronic Publishing, 2015

Winnicott, D.W., (1966), The Collected Works of D.W. Winnicott Volume 7, 1964 - 1966

(1) Gelozia – Iubire sau ură?

 

 

  Putem fi cu toții de acord că gelozia este un fenomen universal și că oamenii o trăiesc la un moment dat în viață. Și nici nu este greu de ghicit că principala sursă de suferință, în cazul geloziei, este infidelitatea sau posibilitatea de a fi înșelat/înșelată. Din cauza geloziei resimțite, unii îndurau și așteptau să treacă ”nebunia”, alții acționau impulsiv, cu furie cerând divorțul pe loc, alții recurgeau la metode de răzbunare mai mult sau mai puțin conștiente, somatizând, sperând că așa își aduc partenerul înapoi, alții făceau în oglindă ceea ce făcuseră partenerul, adică recurgeau la Legea Talionului: ”m-ai înșelat, te înșel si eu!”. Unii dintre ei au divorțat, alții au reușit după îndelungi chinuri și suferințe să-și dea o a doua șansă pentru a repara ce au greșit. M-am întrebat ce anume îi determină pe unii să acționeze drastic, pe alții să îndure și să se umilească, iar alții să-și pună problema frontal și matur și să-și dea încă o șansă relației. Ce anume îi diferențiază? De ce unii pot ierta infidelitatea, alții nu? Ține acest lucru de iubire? Gelozia este o incapacitate de a iubi?

 

Etimologia cuvântului ”gelozie”

 Mi se pare important să amintesc despre semnificația termenului de ”gelozie” pentru că implică multe înțelesuri  și pentru că de-a lungul anilor s-a transformat față de înțelesul original. Cuvântul ”gelos” ar proveni din grecescul zelos și are drept semnificație ”ardoare, fervoare, înflăcărare”, care câștigă devoțiunea unei persoane, cauză sau lucru. De abia mai târziu s-a modificat și s-a făcut distincția între termenii ”zelos” și ”gelos”. Apropierea dintre conexiunea cuvântului gelos cu zelos este încă evidentă în definițiile din sec. 17, în care gelozia era definită ca ”un sentiment vehement ca mânia, dorința, devoțiunea, amorul aprig/ardent/pasionat; a lăcomi la dragostea altuia”. Folosirea modernă a termenului arată atitudinea față de posesiunea cuiva și atitudinea suspicioasă în legătură cu un rival. Limba latină, în cazul de față, nu oferă nimic nou: cuvântul zelotypia - gelozie, este împrumutat din greacă și, prin urmare, provine din "zelos”.

În limba franceză, jalousie cu sensul de jaluzea (zăbrele de lemn sau de fier forjat în spatele cărora poți vedea fără să fii văzut” sau ”oblon mobil format din lamele paralele”) este împrumutat din italiană (gelosia) unde trimitea la un context oriental: așa erau denumite storurile destinate să le ascundă pe femei de privirile din exterior; acestea le ajutau să vadă în afară fără a putea fi văzute. Prin urmare din combinarea celor două sensuri rezultă imaginea cuiva care spionează, cuprins de gelozie, printre jaluzele (gelozia cu aspect voyeurist), fiind o patimă care caută cu zel ceea ce provoacă durere. Și, în sfârșit, jalousie, așa cum o concepe limbajul intelectualist, care semnifică emulație, zel și gelozie și denotă intensitatea sentimentului, patimă, pasiune. Alte teorii ale provenienței cuvântului arată că franțuzescul jalousie cu sensul de ”gelozie” este derivat de la adjectivul jaloux, cuvânt cu o istorie complexă, conform secțiunii etimologice din dicționar: ar proveni din latinescul zelosus, „plin de afecțiune și amabilitate” (secolul al V-lea sau al VI-lea), derivat din latinescul zelus, ”gelozie, zel”, atestat mai ales în latina creștină, care ar putea proveni – explicație pusă la îndoială- din grecescul zilos ”râvnă, ardoare, rivalitate, invidie”, ajungându-se până la diverse ipoteze dialecticale, morfologice și savante.

Noțiunea de gelozie, revnost, în limba rusă, în direcția ei principală, se caracterizează ca râvnă, putere, forță, încordare. Unii cercetători pun în legătură cuvântul revniv (gelos) și derivatele sale revnovat (a gelozi), cu latinescul rivalis, rivinus (rival). Însă, nu este clar care este sensul rădăcinii acestui cuvânt (Baumgart, 2008).

  

Diferența între invidie și gelozie

 Înainte de a vorbi despre originile geloziei, vom face mai întâi diferențele între invidie și gelozie, pentru că acești doi termeni au fost adesea tratați ca fiind interșanjabili. Chiar dacă există aspecte similare între aceste două sentimente, ele diferă ca mod de experimentare (Spielman, 1971). Gelozia a fost descrisă ca implicând emoții negative sau reacții trăite de cei a căror relație a fost amenințată de apariția unei a treia persoane (Clanton & Smith (1977); Mathes & Severa, 1981), pe când invidia este descrisă ca emoție negativă trăită de o persoană care își dorește ceva și nu are (de exemplu, un lucru, o calitate a unei persoane, o relație pe care nu o are și o invidiază la altcineva etc.). Emoțiile de inferioritate, ostilitate, mânie și resentiment din invidie sunt similare cu cele din gelozie, însă diferența este că invidia reflectă dorința de a avea ceva ce îți lipsește (Smith & Kim, 2007), pe când în gelozie este frica de a pierde ceva ce deja ai (persoana iubită) sau de a pierde ceea ce îți oferă persoana cu care ești în relație (frica de pierdere a afecțiunii, a iubirii). O altă diferență este că în gelozie se experimentează anxietate, suspiciune, neîncredere cu privire la pierderea unei persoane înalt valorizate și teama că persoana iubită își va îndrepta afecțiunea și iubirea spre altcineva (o a treia persoană). Rivalitatea reprezintă aspectul crucial al geloziei; apare într-o situație triangulară în care gelosul se teme că un al treilea va intruza relația de cuplu și îi va lua persoana iubită (Spielman, 1971). 

Gelozia este mult mai devastatoare decât invidia fiindcă gelozia nu se referă doar la un atribut al cuiva ci implică un câmp complex de relații interpersonale.

  

Vezi bibliografia la Gelozia... (5)

 

(2) Gelozia - Iubire sau ură?

  

 Perspectivele biologice și psihologice evoluționiste ale geloziei

 Gelozia apare ca fiind una dintre cele mai chinuitoare emoții umane. Apărută foarte timpuriu în istoria omenirii, gelozia este o conștiință de sine, al cărei conținut este o combinație determinată de rivalitatea instinctivă moștenită de la animale și de influențele sociale și culturale apărute odată cu dezvoltarea omenirii. Când apare un al treilea, începe lupta pentru teritoriu.

Gelozia este o emoție puternică și dureroasă cu efecte distrugătoare în relațiile de cuplu. ”Este principala cauză de maltratare a soțiilor și a crimelor în multe culturi. Două treimi dintre cupluri au raportat că gelozia reprezintă o problemă semnificativă în relația lor, conducând la abuzuri emoționale și fizice. Cercetările au arătat certuri violente între soți, violuri și comportamente de urmărire a partenerului” (Wilson, 1978).

Domeniul psihologiei evoluționiste sugerează unele funcții importante ale geloziei care sunt produsele inevitabile ale selecției naturale în ceea ce privește reproducerea. Din această perspectivă, gelozia a evoluat ca măsură de protecție necesară a oamenilor pentru a detecta și a se apăra de amenințarea cu infidelitatea sexuală care pune în pericol propagarea genelor individuale. Conform acestei teorii, lipsa geloziei într-o relație ar fi anormală. Psihologii evoluționiști au distins două feluri de gelozie: sexuală și emoțională. Gelozia sexuală este evocată printr-o amenințare percepută legată de infidelitatea sexuală, pe când gelozia emoțională este legată de faptul că partenerul s-a îndrăgostit de altcineva. Gelozia sexuală este mai prezentă în rândul bărbaților decât al femeilor.

În multe culturi, bărbații, mai degrabă decât femeile, vor să divorțeze de partenerele care sunt implicate într-o relație sexuală sau mai rău, să le lovească sau să le ucidă. Perspectiva evoluționară a geloziei este explicată astfel: ”pentru mamiferele de gen masculin, producția de gameți este relativ necostistitoare, pentru că sperma este continuu produsă. La femele, producția de gameți este mult mai limitată, existând doar câteva sute de gameți care se maturizează de-a lungul ciclulului reproductiv în viață. Deși, atunci când e timpul fertilizării, femeile contribuie cu o proporție mai mare de resurse nete de urmași decât bărbatul” (Kenneth, 2006). Femeia investește mai mult în resursele ei corporale, pentru că ea trebuie să ofere grijă copiilor. Psihologii evoluționiști concluzionează că bărbații sunt diferiți de femei în ceea ce privește strategiile de împerechere. Bărbații pot lăsa însărcinate cât mai multe femei investind cât mai puțin posibil în creșterea urmașilor. La femei, lucrurile stau invers: ele sunt mult mai atente când își aleg partenerul pentru reproducere, pentru că trebuie să asigure supraviețuirea urmașilor oferindu-le sprijin, protecție și asigurarea că urmașii au  ”gene bune”. Pentru femei, contează că un anume bărbat, față de alții, poate oferi suport extins implicându-se în viața de îngrijire biparentală care asigură urmașilor supraviețuirea și sănătatea. Aceste diferențe în strategiile reproductive sunt gândite de psihologii evoluționiști ca producând diferite tipuri de gelozie în funcție de sex. Femeile suportă costurile reproductive cele mai mari, pentru că este vorba de corpul acestora, însă bărbații trebuie să înfrunte incertitudinea paternității, problemă pe care femeile nu o au.

Bărbații au dezvoltat reacții mult mai puternice de gelozie la ideea că femeia face sex cu un alt bărbat, spre deosebire de infidelitatea emoțională, care poate fi mai importantă la femei. Această diferență evolutivă dintre sexe se datorează faptului că, înainte de disponibilitatea de  contracepție, infidelitatea unei femei ar putea avea consecințe genetice mult mai severe decât infidelitatea masculului. În timp ce femela ”știe” întotdeauna că 50% dintre gene sunt ale ei, masculul riscă să aibă grijă de un urmaș care nu-i al lui. Acest lucru nu e valabil și la femeie dacă bărbatul este infidel. Transmiterea genelor ei nu este compromisă de infidelitatea bărbatului. Ceea ce are de pierdut femeia sunt resursele și protecția dacă bărbatul o abandonează, iar relația este amenințată. Așadar, costurile genetice ale infidelității femeii sunt mai mari pentru bărbat. Se poate ca din acest motiv bărbații să fie mai agresivi și mai geloși decât femeile.

În societatea de azi, bărbatul gelos este prins în capcana dintre răspunsurile filogenetice arhaice și nevoia de a se adapta la valorile culturale actuale. Pe de o parte, bărbatul (care are dovada unei infidelități sexuale), de multe ori va trăi gelozia, însă nu în mod fățiș, având în vedere faptul că va avea tendința să se ascundă din cauza rușinii provocate la nivel social, riscând să fie perceput ca ”nefiind” bărbat, riscând ”castrarea” socială. Spirala rușinii se va extinde, deoarece bărbatul ”stigmatizat” se va autodeprecia, percepându-se slab în competiția sexuală. Rușinea face parte dintr-o constelație de comportament submisiv și subordonat, construit de evoluție să fie adaptativ în a preveni prejudiciile aduse de concurenții dominanți. Pe de altă parte, când încearcă să prevină rușinea inerentă, atunci când își pierde femeia pentru alt bărbat (pentru că mândria și convenționalitatea îi cer asta), el ar putea regresa spre răspunsuri arhaice, acelea de a lupta cu rivalul și de a încerca să controleze (eventual punitiv și distructiv) comportamentul femeii. Astfel, bărbatul va baleia între cele două surse de rușine: dacă ia decizia de a se lupta cu rivalul va fi blamat de societate, iar dacă nu ia nicio măsură, pică în rușinea propriei neputințe.

Femeile geloase devin alarmate dacă bărbatul arată un interes sexual față de altă femeie, chiar dacă el o face într-un mod rudimentar. De exemplu, femeia e foarte atentă, atunci când bărbatul privește pe stradă sau la televizor o femeie atractivă. Partenera se simte amenințată că ar putea fi abandonată oricând. Îi reproșează soțului ”Nu mă mai iubești”, ”Nu mai sunt atrăgătoare pentru tine”. Însă explicațiile evoluționiste pot să aducă ușurare femeilor. Creierul bărbatului pare că face acest lucru de mii de ani, în termenii unei continue ”scanări” a femeilor atractive și sănătoase, pentru același simplu motiv: acela de a-și perpetua gena. În consecință, faptul că azi bărbații se uită după femei, poate fi interpretat ca simplu reflex moștenit încă din cele mai vechi perioade.

 Vezi bibliografia la Gelozia... (5)

(3) Gelozia – Iubire sau ură?

 

 Tipologia lui Freud

Freud (1922/2010) a formulat teorii despre gelozie în urma cazurilor clinice pe care le-a observat în analiza cu pacienții săi. El a afirmat că sunt trei tipuri de gelozii: normală, proiectivă și delirantă/patologică.

În gelozia normală, subiectul experimentează pierderea persoanei de sex opus în fața rivalului, redeschizându-se vechea rană oedipiană (copilul care s-a simțit umilit și disperat pentru că a fost exclus din relația celor doi părinți).

În gelozia proiectivă, subiectul se luptă cu propriile impulsuri de infidelitate. Pentru că nu și le poate accepta, aceste impulsuri sunt proiectate pe partener, fiind perceput ca cel care este posibil să înșele. Acest tip de gelozie implică mecanisme difuze bazate pe încercarea de a domoli propria rușine și vinovăție că există astfel de gânduri: ”Nu eu am impulsuri de a fi infidel, ci celălalt.”

Al treilea tip de gelozie și cel mai malign este gelozia delirantă. Se aseamănă cu gelozia proiectivă (simptomele își au rădăcina în pulsiunile refulate ale propriei infidelități) însă, spre deosebire de aceasta, în cea delirantă, chiar obiectul iubit este intrusul (Seidenberg, 2015). Gelozia delirantă a fost considerată de Freud ca fiind sinonimă cu paranoia și ca defensă împotriva homosexualității inconștiente. Gelozia delirantă implică impulsul homosexual care este refulat, pe care Freud (1922/2010) îl explică prin formula următoare: ”Nu-l iubesc pe el – o iubesc pe ea – ea nu mă iubește”. Fenichel (1935) este mai explicit, afirmând că un pic dintr-o astfel de proiecție a homosexualității se găsește în fiecare caz de gelozie. De obicei poate fi demonstrat că bărbatul gelos este iritat nu din cauza că partenera este interesată de un alt bărbat ci din cauza faptulului că celălalt bărbat nu-i acordă atenție lui ci femeii.

 

Tipologia lui Buunk

 Barelds și Barelds-Dijkstra (2007) au explicat și ei alte trei tipuri de gelozie ale lui Buunk astfel: gelozia reactivă (gelozia normală în situația unui eveniment real) reprezintă gradul prin care indivizii trăiesc emoții negative, cum ar fi supărarea sau furia, atunci când partenerul lor a fost infidel emoțional și/sau sexual. Gelozia anxioasă se referă la procesul în care persoana geloasă ruminează și generează cognitiv imagini ale infidelității partenerului, trăind anxietate, suspiciune, griji și neîncredere. Gelozia posesivă se referă la eforturile considerabile ale gelosului de a preveni contactul partenerului cu persoane de sex opus (gelozie care apare în ”iubirile” dominante, la cei care-și controlează partenerii). La extremă, partenerii geloși pot apela chiar la violență sau la comportamente de urmărire în efortul de a limita autonomia partenerului (Daly, Wilson & Weghorst, 1982; Kamphuis, Emmelkamp & de Vries, 2004). Este important de știut că în contrast cu gelozia reactivă, gelozia posesivă și cea anxioasă pot apărea în absența unei situații reale provocatoare de gelozie, în absența rivalului (Buunk & Dijkstra, 2001, 2006).  

Ceea ce este central în tipologia lui Buunk este presupunerea că cele trei tipuri de gelozii diferă în măsura în care ele sunt potențial nesănătoase (Barelds & Dijkstra, 2006), Pentru că gelozia reactivă apare ca răspuns direct la o amenințare reală (partenerul chiar flirtează sau a făcut sex cu altcineva), gelozia reactivă poate fi considerată ”sănătoasă” sau ”rațională”. În schimb, gelozia posesivă și cea anxioasă pot fi considerate problematice și nesănătoase fiindcă se pot declanșa în absența unei amenințări reale. Persoanele își imaginează că există un rival, așa încât în ambele tipuri de gelozii putem vorbi despre apariția delirului (Barelds & Dijkstra, 2006). Persoanele cu gelozie anxioasă se simt deprimate, se autodevalorizează conducând la o relație deficitară cu partenerul. Studiile au arătat că cei care trăiesc gelozia anxioasă se luptă cu probleme majore de relație (Carson & Cupach, 2000). Gelozia posesivă poate deveni problematică atunci când țintește în a controla partenerul conducând la intruziuni obsesive și la comportamente de urmărire a partenerului (Tjaden & Thoennes, 2001). Lagache (1947) a afirmat că cererile unui partener gelos sunt impregnate de nevoia de a verifica ce este în mintea celuilalt, nevoia de a ști dacă celălalt simulează iubirea, toate acestea provenind din lipsa de încredere totală în celălalt. Gândurile profunde și fanteziile cuiva trebuie neapărat sondate și nici măcar acolo nu e loc de altcineva. 

A fi sănătos, conform lui Lagache (1947), nu înseamnă să fii imun la gelozie, ci mai degrabă să fii în stare să-ți asumi riscuri și uneori să le trăiești, în același timp cu a le putea depăși. Chiar dacă reacțiile de gelozie sunt puternice după o infidelitate reală, totuși ele nu îndeplinesc criteriile de iraționalitate din gelozia patologică pentru că nu se pierde contactul cu realitatea. În gelozia normală, deși se trăiesc sentimente de frustare, furie și răzbunare, totuși acestea sunt ținute în frâu (nu sunt puse în act) putând fi elaborate.  

În gelozia patologică există mai mult timp petrecut cu îngrijorare, neliniști la gândul că partenerul este infidel, o mai mare deteriorare funcțională a individului cu probleme de gelozie, un impact negativ mai mare asupra partenerului (de exemplu, restricționarea libertății, izbucniri agresive, cereri de reasigurare continue că partenerul nu este infidel). În plus, față de aceste criterii cantitative, se mai adaugă criteriul calitativ, acela al iraționalității, suspiciunii că există o infidelitate. O regulă de diferențiere între gelozia normală și cea patologică este propusă de Tarrier et al. (1990): gelozia normală se bazează pe realitate, este legată de un rival prezent, este tranzitorie și persistă numai dacă comportamentul de infidelitate a partenerului continuă.

 

Vezi bibliografia la Gelozia... (5)

(4) Gelozia – Iubire sau ură?

 

  Poate fi gelozia o dovadă de dragoste?

 

 Ceea ce este relevant nu este faptul că există gelozia ca atare ci faptul că în funcție personalitate, oamenii pot experimenta și exprima gelozia în moduri diferite. Unele persoane au predispoziția de a fi sau nu geloase. Altele, trăiesc, simt gelozia, dar nu o exprimă. Alte persoane simt și își și exprimă gelozia, într-un mod sănătos (vorbim, în general, de o structură de personalitate integrată și de o capacitate de a face și de a fi în relații sigure în care se comunică deschis sentimentele).

Alte persoane își exprimă gelozia într-un mod nesănătos (personalitățile mai mult sau mai puțin dezadaptative care trăiesc în relații disfuncționale unde apar trăiri intense, suspiciuni, gânduri ruminative sau/și comportamente de la control exagerat al partenerului până la violențe fizice. Mai este un punct important de amintit și anume că unii oameni afirmă că nu au fost geloși niciodată, lucru care, de asemenea, ne-ar putea duce cu gândul la o incapacitate de a face relații sănătoase, pentru că cei care nu simt gelozie (deloc!) probabil că folosesc ca mecanism de apărare negarea, care le blochează percepțiile, pentru a-i determina să nu trăiscă gelozia (detașare de emoții, răceală afectivă pentru a evita suferința)

 Gelozia apare în viața oamenilor și este o stare ce oscilează între ură și iubire, între realitate și proiecție. Gelozia este un conflict relațional într-o situație în care apar trei persoane, cel mai gelos fiind acela a cărui relație de durată a fost violată. Însă poate fi traumatizant pentru amândoi partenerii, și pentru cel care simte acest lucru și pentru cel spre care este direcționat. Este un chin intens și insistent, care perturbă relația aducând cu el frica de abandon și de trădare. Gelozia este distructivă cu sentimente de insecuritate. Ea este privită ca semn de slăbiciune, iar din această cauză este amestecată cu rușinea. Rușinea și gelozia se alimentează reciproc: percepția unui rival conține ideea propriei neputințe în comparație cu celălalt, prin urmare dă naștere la rușine și gelozie, dar și la invidie pentru că acel rival are mai multe calități și e mai puternic decât cel înșelat. Astfel, în criza unui cuplu, când apare triangularea, se re-creează situația oedipiană, prototipul din copilărie al geloziei, atunci când copilul se simțea neputincios în comparație cu rivalul adult.  

 

De multe ori oamenii spun că dacă nu ești gelos, nu iubești cu adevărat. Și totuși, gelozia nu e iubire. Ea este o emoție puternică și complexă pe care o simte unul dintre cei doi parteneri la gândul că este înșelat și că-și va pierde dreptul de posesie asupra celuilalt. Rivalitatea cu o a treia persoană este în mod obișnuit implicată și subliniază aspectul crucial al geloziei; ea apare în situația de trei persoane în care persoana geloasă se teme că o a treia persoană va intra în relația de cuplu și va lua în posesie partenerul.

Un pic de gelozie nu strică. Gelozia, în doze acceptabile poate fi interpretată ca dovadă de dragoste și poate fi ”sarea și pieperul” în dinamica de cuplu. Cine și-ar putea dori să trăiască o viață în care cuiva îi pasă atât de puțin de celălalt, ori celălalt este atât de puțin valorizat? Dacă cineva este prețios pentru noi, probabil e bine să existe un minimum de gelozie. Gelozia este adesea cea care ațâță partenerii, este un preludiu. Este mai degrabă o joacă. Partenerii se tachinează și se acuză de infidelitate chiar dacă știu că sunt devotați unul altuia. „Nu e de mirare că vii așa de târziu acasă de când ai colega cea nouă la serviciu!”. La unii acest tip de remarci rămân la nivel de glumă, la alții însă este un sentiment de neîncredere, îndoială: ”Ce ai vrut să spui cu această remarcă?”. Aceste remarci sunt inocente pentru cei care se iubesc. Este un semn de loialitate când partenerii își pot împărtăși suspiciunile fantasmatice ilicite, însă este un semn de neîncredere când totul trebuie să fie concret, unde acuzațiile jucăușe nu sunt permise.

În cazurile geloziei patologice, tachinarea și joaca nu sunt prezente. Gelosul este preocupat foarte serios și stresat de infidelitatea partenerului. Ideea e că acest lucru nu dispare prin reasigurări, toate dovezile fiind transformate pentru a se potrivi conceptului de infidelitate și de libertate sexuală. Aceste idei au puterea unui puternic delir, provocând agonie. De exemplu, există parteneri care sunt geloși pe foștii parteneri ai acestora. Gândurile că au avut pe altcineva înaintea lor, că acelora li s-a împărtășit iubirea pentru prima oară, îi aduc la disperare.  

Totuși, gelozia proiectivă și cea delirantă nu au de a face cu iubirea, ci mai degrabă cu teama, nesiguranța, sentimente refulate sau răni arhaice imprimate adânc în istoricul nostru. Atunci când gelozia depășește doza tolerabilă, se transformă în nevoia de control față de celălalt, provenită din teama de singurătate (angoasa de abandon), din lipsa de încredere în sine (lezări narcisice repetate în copilărie) și din teama de a pierde afecțiunea celuilalt (angoasa de pierdere a iubirii). Așadar, gelozia nu înseamnă iubire autentică, ci este un semnal al nevoii de iubire din partea celuilalt, destinat să vindece rănile din trecut. Persoanele geloase au nevoie permanentă de confirmări și reconfirmări de iubire: ”Mă mai iubești?”.

 

Vezi bibliografia la Gelozia... (5)

(5) Gelozia – Iubire sau ură?

 

 Sentimentul de a fi rănit

 

Gelozia este o stare emoțională negativă generată ca răspuns la o amenințare cu pierderea sau chiar pierderea unei relații valoroase din cauza unui rival real sau imaginar sau din cauza unei respingeri anticipate sau reale de către partener în favoarea unui rival.

Aceste amenințări reale sau imaginare îi fac pe indivizi să experimenteze și să răspundă la gelozie în moduri diferite. Unii se vor simți răniți, furioși, trădați, vor trăi teama pierderii sau a deteriorării unei relații importante, alții își vor afișa în mod direct gelozia prin plâns, răzbunare, comportamente de urmărire a partenerului sau devenind agresivi. Gelozia apare într-o varietate de forme și variază ca nivele de intensitate.

Sentimentele de gelozie sunt îndeaproape conectate cu sentimentele de durere și de singurătate. Nu am găsi singurătatea așa de dureroasă dacă nu ne-am simți răniți și geloși. Ne simțim răniți și singuri pentru că ne simțim neiubiți și neglijați. Asemenea sentimente merg mână în mână cu anxietatea, depresia și sentimentul de inferioritate. Acestea, adesea supraviețuiesc încă din copilărie, provocate de situații dureroase, când te-ai simțit nedorit, exclus, rușinat, furios, vinovat, gelos etc. Prin urmare aceste sentimente nu pot fi izolate unul de celălalt la vârsta adultă. Din acest motiv, ne simțim neglijați și neiubiți și credem că persoana pe care o iubim preferă pe altcineva. Cei care ”persistă” în suferință, au fost probabil mult prea des și prea profund răniți. Ori nu li s-a dat voie să-și afișeze durerea sau nu li s-a arătat simpatie, nici empatie, atunci când erau îndurerați. Neavând destule momente fericite pentru a fi capabili să treacă peste cele care i-au cauzat suferințe, ei nu pot să găsească satisfacții nici în realitate, nici în fantasme, ca să contracareze sentimentele nefericite. Au puțină flexibilitate pentru că relațiile cu obiectele dar și cu propriul narcisism sunt perturbate.

Numai dragostea dă iluzia certitudinii și devine prețioasă într-o lume construită pe îndoială și probabilități. Fidelitatea, dar și infidelitatea se nasc în familie. Dacă copilul a simțit-o pe mama lui fidelă până la un moment dat, el știe cumva în sufletul lui că ea îi e ”infidelă” cu acel Străin, tatăl lui, că mai există un al treilea, un ”dușman din umbră”, pe lângă ei doi.

Fiind un complex de emoții, Jones (1948) a subliniat că gelozia conține: a) frica sau o supărare anticipată la gândul pierderii obiectului iubit; b) rana narcisică sau pierderea stimei de sine și sentimentul inferiorității; c) furia și ura împotriva rivalului, incluzând și posibilitatea urii față de partenerul infidel; d) auto-critică. Astfel există grade variate de furie și supărare față de trădător, frică de abandon și durerea asociată acesteia, insecuritate, neîncredere și suspiciune, sentimente de umilire, ură și ostilitate.

Pe lângă toate aceste sentimente, Maggini și Lundgren (2006) adaugă că odată cu gelozia se naște și dorința posesivă pentru partener. Frica de pierdere cauzează o creștere intensă a dorinței care solicită posesia compulsivă nu numai a corpului partenerului ci și posesia sufletului lui. Conștiința este dominată de durerea posibilității pierderii și de resentimentul pentru pierderea stimei de sine cauzată de sentimente alternante care baleiază între certitudini și îndoieli. Un soi de îngrijorare febrilă, anxietate copleșitoare și aproape dureri fizice indică faptul că gelozia penetrează din plin sfera vitalității, hrănindu-se din atmosfera de suspiciune, căutarea de dovezi, auto-învinuire și învinuirea celuilalt, amenințări și agresivitate.

În concluzie, gelozia apare în viața oamenilor și este o stare ce oscilează între ură și iubire, între realitate și proiecție. Gelozia este un conflict relațional într-o situație în care apar trei persoane, cel mai gelos fiind acela a cărui relație a fost intruzată de un rival. Însă, gelozia nu este traumatizantă doar pentru cel care o simte ci și pentru cel asupra căruia este direcționată.

 

 Bibliografie

Barelds, D.P.H., & Dijkstra, P. (2006). Reactive, anxious and possessive forms of jealousy and their relation to relationship quality among heterosexuals and homosexuals. Journal of Homosexuality, 51(3), 183–198.

Barelds, D.P.H., & Dijkstra, P. (2006). Reactive, anxious and possessive forms of jealousy and their relation to relationship quality among heterosexuals and homosexuals. Journal of Homosexuality, 51(3), 183–198.

Barelds, D. P. H. și Barelds-Dijkstra, P. (2007). Relations between Different Types of Jealousy and Self and Partner Perceptions of Relationship Quality.  Clin. Psychol. Psychother. 14, 176–188

Baumgart, H. (2006), Forme ale geloziei, Ed. Trei, București

Buunk, B.P. & Dijkstra, P. (2001). Extradyadic relationships and jealousy. In C. Hendrick, & S.S. Hendrick (Eds), Close relationships: A sourcebook (pp. 316–329). London: Sage publications.

Buunk, B.P. & Dijkstra, P. (2006). Temptations and threat: Extradyadic relationships and jealousy. In A.L. Vangelisti & D. Perlman (Eds), The Cambridge handbook of personal relationships (pp. 533–556). New York: Cambridge University Press.

Carson, C.L., & Cupach, W.R. (2000). Fueling the flames of the green-eyed monster: The role of ruminative thought in reaction to romantic jealousy. Western Journal of Communication, 64, 308-329.

Clanton G., Smith L.G. (1977) Jealousy. Prentice-Hall. Englewood Cliffs, NJ.

Daly, M., Wilson, M., & Weghorst, S.J. (1982). Male sexual jealousy. Ethology and Sociobiology, 3, 11–27.

Fenichel, O. (1945). A contribution to the psychology of jealousy. Imago; 21: 143-57.

Freud, S. (1922/2010). Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate. În Nevroză, psihoză, perversiune. Opere Esenţiale, vol. 7, București: Editura Trei.

Jones, E. (1948). An Address Delivered at the Sorbonne on March 21. In: Papers on Psychoanalysis London: Baillire, Tindall and Cox

Kamphuis, J.H., Emmelkamp, P.M.G., & de Vries, V. (2004). Informant personality descriptions of postintimate stalkers using the five factor profile. Journal of Personality Assessment, 82, 169–178.

Lagache D. (1947). La jalousie amoureuse. Presses Universitaires de France, Paris.Maggini, C., Lundgren, E. (2006). Jealous love and morbid jealousy. Neuroscience Department, Section of psychiatry, University of Parma, Italy.

Mathes, E. W. & Severa, N. (1981). Jealousy, romantic love, and liking: Theoretical considerations and preliminary scale development. Psychological Reports, 49, 23-31.

Smith, R. H., & Kim, S. H. (2007). Comprehending envy. Psychological Bulletin, 133, 46-64.

Spielman, P.M. (1971). Envy and Jealousy an Attempt at Clarification. Psychoanal Q. 40(1):59-82

Tarrier, N., Beckett, R., Harwood, S. & Bishay, N. (1990). Morbid jealousy: a review and cognitive-behavioural formulation. British Journal of Psychiatry, 157, 319–326.

Tjaden, P., & Thoennes, N. (2005). Stalking in America: Findings from the National Violence Against Women Survey. Washington, DC: National Institute of Justice, US Department of Justice.