Perspective istorice ale iubirii
Pasiunea este cea mai proeminentă trăsătură a iubirii romantice. Unii istorici spun că iubirea pasională a existat din totdeauna: în toate locurile și timpurile. Însă atitudinile pasionale și comportamentele diferă de la o cultură la alta sau de la o perioadă la alta. De exemplu, filosoful hindus Vatsayana, autorul celebrei ”Kama Sutra”, sfătuiește bărbații și femeile să se căsătorească din iubire; biserica în perioada Evului Mediu a condamnat o astfel de libertate păcătoasă; egiptenii antici practicau contracepția; grecii antici premiau cuplurile care făceau copii; gelozia musulmană a făcut din femei și concubine prizoniere ale haremurilor; în templele sumeriene și babiloniene trăiau laolaltă preoți, preotese și prostituate sacre; evreii antici au etichetat prostituatele ca fiind ”fără Dumnezeu” (Tannahill, 1980).
Atitudinile societăților față de iubire s-au schimbat de-a lungul timpului. În cele ce urmează, vor fi luate ca exemplu, societățile colectiviste din China și cele individualiste din Europa.
China:
În timpul istoriei timpurii a Chinei, atitudinile față de iubirea pasională și dorința sexuală au fost în general pozitive. Însă nu au fost întotdeauna uniforme, schimbându-se de-a lungul perioadelor. Texte datând din anul 158 (î.Ch.) au spus explicit că iubirea și plăcerea sexuală erau cele mai mari bucurii ale vieții (Ruan, 1991). Acum 1000 de ani, atunci când neo-confucianiștii au câștigat putere politică și religioasă, atitudinile chinezilor s-au schimbat dramatic devenind din ce în ce mai opresive împotriva sexualității. Arta și literatura erotică au fost de multe ori arse. În clasele bogate, soții nu puteau să se aleagă unul pe celălalt, așa încât conta prea puțin dacă erau atrași sexual unul de celălalt. Datoria lor principală era acea de a se reproduce. Soțul se presupunea că este, din punct de vedere biologic, destinat să caute satisfacție în relații extraconjugale cu alte femei. Femeile, nu erau destinate din punct de vedere biologic, să facă acest lucru. Principala ei funcție era să dea naștere copiilor și trebuia să rămână fidelă soțului (Murstein, 1974). Chinezii au considerat că sexul este o funcție corporală și puternică a corpului, astfel încât dacă soțul simțea nevoia să fie stimulat sexual, era acceptabil pentru el să-și ia o concubină. Acest lucru era total interzis pentru soție, exceptând probabil că putea doar să fantasmeze la un alt bărbat. Afișarea iubirii era interzisă în public. Chiar și în cazul în care soții erau atrași unul de celălalt, nu aveau voie să-și exprime nici cel mai mic gest de afecțiune în public.
În Republica Chineză instituită în 1949, oficialii comuniști au exercitat un și mai mare control asupra iubirii și a activității sexuale ”inadecvate”. S-a stabilit un primat sexual puritan. Acesta presupunea o negare a iubirii romantice și s-a afirmat importanța colectivului și nu a individului. Poporul trebuia să-și afirme afecțiunea față de colectiv, nu față de un celălalt. În alegerea unui partener de mariaj, atractivitatea fizică era irelevantă, iar dragostea era descrisă într-o broșură oficială ca fiind ”o activitate psihosomatică care consumă energie și e o pierdere de vreme” (Murstein, 1974). Politica partidului comunist presupunea ca bărbații și femeile să muncească mult de-a lungul zilei, fără să fie ”deviați și confuzați” de iubire, dorință sexuală sau orice alte încercări de a fi fericiți în privat (Gil, 1992). În 1990, a avut loc o transformare rapidă a atitudinilor față de iubire și sexualitate, care nu au mai reprezentat un tabu. În zilele noastre, datorită globalizării, tinerii au acces la cinema, la internet, la călătorii în lume, astfel încât au adoptat o viziune mai liberală asupra dragostei pasionale, dorinței sexuale și a diversității romantice și sexuale (Hatfield, Rapson, & Martel, 2007).
Europa:
Iubirea europeană prezintă și ea exemple de diversitate a atitudinilor, din perspectivă istorică. În Anglia Medievală, creștinismul a fost cel care a influențat înțelegerea iubirii. Aceasta implica ideea de auto-sacrifiu, de lipsă de egoism, relația fiind bazată pe armonie, compasiune, afecțiune între oameni și nu ca fiind un sentiment romantic. Putea include sau nu atracție sexuală. Prietenia era considerată ca fiind foarte apropiată de noțiunea de iubire (Kalyuga, 2012).
În perioada dintre sfârșitul sec. al XII-lea și sec. al XIV-lea, literatura engleză a devenit mai puțin preocupată de religie, îndreptându-și atenția spre Amoir curtois - iubirea de la curte. Din acea perioadă s-a discutat intens despre sentimentele romantice. A fost o schimbare substanțială în ceea ce privește atitudinea față de dragoste. Multe dintre expresiile noi în ceea ce privește iubirea și tandrețea au venit din literatura franceză, pentru că acolo s-a dezvoltat fenomenul iubirii de la curte. Conform lui Lewis (1936, 1960), curtarea prin idealizarea unei femei era religia iubirii devoționale. În perioada ”shakespeariană” (sec. XVI-XVII), dragostea era descrisă ca pasiune mistuitoare, boală puternică sau o forță atât de intensă imposibil de a-i rezista. În epoca victoriană, iubirea romantică era considerată a fi un sentiment spiritual în antiteză cu dorințele carnale, animale.
Conceptul de iubire de la curte dezvoltat în culturile vestice și nordic-europene a rămas străin de alte părți ale continentului. În Rusia, până în sec. al XVIII-lea, iubirea era influențată încă de credința creștină. Schimbarea atitudinilor față de iubire a venit odată cu reformele lui Petru cel Mare în sec. XVIII, XIX (Kalyuga, 2012).
Procesele majore care au influențat înțelegerea iubirii romantice în sec. al XX-lea au adus relaxarea moralei sexuale în Europa odată cu ”revoluția sexuală” din 1960 până la începutul lui 1970. Mai mult, anumite expresii privind iubirea au început să se refere la dorința sexuală.
Vezi bibliografia la ”Despre iubirea romantică – perspective psihologice și culturale (4).
