Tipare relaționale în psihologia schizoidă. Dilema schizoidă. Anxietatea schizoidă.
Conflictul relațional central la persoanele schizoide este legat de apropiere și depărtare, de iubire și teama de iubire. O ambivalență profundă legată de atașament prevalează în viața lor subiectivă. Ele tânjesc după apropiere, însă resimt teama constantă de acaparare din partea celorlalți, ele caută distanță pentru a se reasigura că sunt în siguranță și separate, însă se pot plânge de singurătate. Aceasta este dilema schizoidă.
Guntrip (1952) a descris ”dilema clasică” după cum urmează: ”Ei nu pot să se afle într-o relație cu o altă persoană, dar nici în afara unei relații fără să riște, în forme variate pierderea atât a celeilalte persoane cât și a propriei persoane”. McWilliams (2014) spune că dinamica mesajului este ”vino mai aproape pentru că sunt singur, dar stai departe pentru că mi-e teamă de intruziune!”. În acest mod, descrie și Fairbairn (1954) anxietatea schizoidă în discuția despre Scufița Roșie: în frica de a fi devorat. Lupul întâlnit de Scufița Roșie reprezintă propria ei nevoie orală lacomă. El explică astfel: fetița descoperă, spre oroarea ei, că bunica ei a dispărut, lăsând-o singură cu propria sa lăcomie orală proiectată sub forma unui lup devorator. Exact așa cum Scufița Roșie poate să-și proiecteze lăcomia asupra lupului, copiii pot să-și proiecteze propria lăcomie asupra mamelor lor, pe care le văd atunci ca devoratoare și periculoase. Această dilemă infantilă este înghețată în timp pentru pacienții schizoizi, cărora mai întâi le este teamă că îi vor devora pe ceilalți cu nevoia lor și apoi le este teamă că vor fi devorați de aceștia. Această dilemă fundamentală a pacienților schizoizi face ca ei să oscileze între frica de a-i îndepărta pe ceilalți prin nevoia lor și aceea că ceilalți îi vor consuma sau sufoca.
Schizoidul evită autodăruirea căutând să trăiască în autoconservare. Pentru el este de o importanță decisivă să fie cât mai independent, să nu se raporteze la nimeni, să nu aibă nevoie de nimeni și să nu aibă obligații. Apropierea înseamnă o amenințare a spațiului lui vital, a integrității sale și se apără împotriva acestor atacuri. De aici, angoasa de apropiere interumană (Riemann, 2005). Abandonul pentru schizoid este, așadar, un rău mai mic decât acapararea. Frica lor de apropiere este atât de copleșitoare, încât numai retragerea din relația cu ceilalți îi poate proteja de această teamă de nesuportat.
Schizoidul trebuie să se retragă cu atât mai mult cu cât cineva ajunge mai aproape de el, mai ales cu cât se află în pericolul de a iubi sau de a fi iubit, stări pe care și le poate reprezenta doar ca pe o predare de sine și de dependență față de celălalt. Autodăruirea la schizoizi înseamnă că se livrează complet pe sine, că renunță la eu și că sunt devorați de alteritate. Din acest motiv, el se lansează în relații care nu se leagă sau în relații pur sexuale, în care clivează sexualitatea de trăirea afectivă. Pentru el, partenerul este doar un obiect sexual, care servește doar satisfacerii simțurilor sale. Din această cauză, viața pulsională este trăită, de asemenea izolat (Riemann, 2005).
Vezi bibliografia la Lumea internă schizoidă...(4)
