În corp, fiecare organ are rolul lui, își are propriile obiective precise, ”știe” exact ce trebuie să facă, fără ca vreunul dintre acestea să fie controlat de voința noastră. Această ”mașinărie” complexă este un tot unitar care are un scop și un sens intrinsec: supraviețuirea organismului și adaptarea cât mai propice în mediul în care te naști și trăiești. În cazul anumitor boli, de exemplu, natura se ”autodepășește” compensând prin faptul că alt organ ”preia” funcțiile celui defect. Există în interiorul corpului o luptă care se duce, dar care cumva este depășită întodeauna de ”forța vieții”, iar organismul își reia cursul normal de funcționare.
La nivel psihic, procesele sunt cumva similare cu cele organice. Depășești deficiențele sau dificultățile prezente prin formularea unei anumite intenții sau a unui anumit obiectiv pentru un viitor care dă sens vieții. Iar acest lucru ține de pulsiunea de viață, de a dori să trăiești cât mai mult și cât mai bine. Invers, când forțele tanatice sunt mai intense vorbim de pulsiunea de moarte: (auto)agresivitate, (auto)distructivitate, stagnare, rigiditate, inflexibilitate. Ne aflăm pe culoarul mortifer.
Mă tot întreb ce înseamnă viață lungă. Evident, știu, e vorba să trăiești cât mai mulți ani. Bine, bine, dar cum ajungi să ai viață cât mai lungă și nu numai atât, ci cât mai sănătoasă? Este vorba despre îndeplinirea unui scop în sine? Poate fi el atins? Presupun că pentru asta trebuie să-ți gândești viitorul, să te vizualezezi cât mai departe în timp, așa cum te vrei. Însă cum noi suntem și trecutul și prezentul și viitorul nostru laolaltă, mă întreb care are fi poziția cea mai ”corectă” (dacă există așa ceva) în ceea ce privește raportarea la propria noastră existență. Sunt oameni care trăiesc cumva doar în trecut, nostalgicii care se hrănesc însuflețindu-și mereu amintirile. Alții sunt adepții clipei prezente, carpe diem, pentru care trecutul (ce a fost a fost!) și viitorul (vom trăi și vom vedea!) sunt noțiuni mai degrabă abstracte decât concrete (ceea ce într-un fel e adevărat), în sensul în care nu contează nici ce a fost, nici ce va fi. Și mai sunt cei care sunt centrați numai pe viitor, care-și fac planuri mereu, care știu clar ce vor face la pensie, care vor fi traseele de pe croaziere....
Din punctul meu de vedere, ideal ar fi să fii conștient de clipa prezentă, să ai capacitatea de a ști că orice decizie pe care o iei acum îți va trasa drumul ulterior, în același timp cu o reevaluare a trecutului pentru a-ți repara greșelile, pentru a te ierta și a scăpa de vinovății, pentru că de multe ori acestea te țin pe loc, te fac să repeți cu obstinație aceleași și aceleași lucruri, nelăsându-te să evoluezi. Dacă ești prins în capcana propriului trecut, atât prezentul cât și viitorul pot fi afectate, alterate, fără perspective, fără să știi ce vrei de la tine și fără să poți ajunge unde ți-ai propus. Cu alte cuvinte, să dai sens vieții tale din toate perspectivele: la tot ceea ce s-a întâmplat, la ce trăiești acum și la ”pentru ce”-ul tău interior, drive-ul tău, misiunea ta, vocația ta în viață.
Lipsa de sens, inerția, plictiseala, cu care mulți dintre noi ne confruntăm, ne fac să ne simțim prizonierii unei existențe anoste devenind depresivi, triști și incapabili de a depăși golul interior. Însă cum fiecare om se confruntă la un moment dat cu suferința, aceasta poate fi ”depășită” atunci când capătă un sens, sens care nu este un dat ci îl construim. Nu neapărat suferința în sine îmbolnăvește ci starea psihică a celui care trăiește acea suferință, poziția internă pe care o are în legătură cu problema respectivă, atitudinea față de o situație concretă de viață. De exemplu, desfășurarea unei boli depinde în mare măsură de cum se raportează omul la boală. ”Nu există boală, ci doar oameni bolnavi!” Unii se vor lăsa dominați de boală și vor intra într-o luptă de care pe care sau din contră, vor nega că au vreo boală și vor închide ochii la simptome, alții vor reuși să accepte boala, o vor vedea ca fiind un semnal de alarmă și vor încerca să dea un sens a ceea ce li se întâmplă.
Bolile grave sau accidentele sunt situații nedorite de nimeni în viață. Însă dacă se întâmplă să te confrunți cu ele și să le depășești ajungi să te prețuiești pe tine, pe cei din jur, viața în general.
Se spune că cei care au suferit accidente din care au scăpat cu viață sau au învins diverse boli, sau au trăit suferințe inimaginabile, adică cei care, au câștigat în fața morții, și au reușit să dea un sens evenimenteleor nefericite, devin curajoși, trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă, li se modifică perspectiva asupra lumii și a vieții trăind și bucurându-se din plin. Însă acestea sunt situații nedorite de nimeni. Nu e necesar să experimentezi aceste lucruri extreme (nedorite) ca să ajungi să prețuiești viața.
Nu o să vorbesc despre aceste cazuri aparte, care implică traume, ci o să vorbesc despre oameni care trăiesc viața ”banală”, cu bune și rele, cu dificultăți mai mari sau mai mici. Sunt oameni ”obișnuiți”, care au un plan de viață cu suficientă energie și curaj să înfrunte problemele și dificultățile care sunt inevitabile, sunt oameni bine orientați către un scop și care dau sens vieții dincolo de orice....Sunt bine adaptați relațional, social, oameni de pe urma cărora societatea în general și indivizii în particular au de câștigat.
