Cadrul intern al analistului
Cadrul nu este doar un aranjament fizic, doar un contract de tratament și un set de reguli de comportament. Cadrul este de asemenea ceva care trăiește în mintea analistului. Cadrul intern al analistului nu înseamnă doar o serie de ”reguli” învățate și internalizate, ci servește ca funcție psihologică importantă nu doar pentru pacient ci și pentru el însuși: îl ajută să-și mențină propria perspectivă și echilibrul în tratamentul psihoterapeutic. Este o sursă de constrângere a comportamentului lui, ceea ce înseamnă că-și înțelege sarcina analitică, precum și aspectele caracterului său și include aspecte contratransferențiale care sunt active în el.
Etchegoyen (2011) îl amintește pe Freud spunând că în indicațiile despre tehnică ale acestuia, el nu s-a referit doar la constantele cadrului, ci și la atitudinea mentală a analistului, care înseamnă dispoziția de a lucra cu pacientul, fiind angajat în explorarea proceselor mentale inconștiente ale pacientului și care îi permite să le înțeleagă. Freud a definit atitudinea mentală a analistului prin două reguli, regula abstinenței și rezerva analitică.
Despre această atitudine mentală, vorbește și Winnicott. Acesta spunea despre cadru: ”La un timp stabilit, de cinci, șase ori pe săptămână, analistul va fi necondiționat acolo, la timp, viu, respirând. Pentru o perioadă de timp limitată, prearanjată (o oră), analistul va fi treaz și va deveni preocupat de pacient. Analistul își exprimă dragostea prin arătarea unui interes viu și urăște începutul și finalizarea stricte, precum și chestiunea ce ține de bani. Dragostea și ura sunt exprimate onest, adică nu sunt negate de analist. Scopul analizei va fi acela de a fi în legătură cu procesul pacientului, de a înțelege materialul prezentat, de a-i comunica această înțelegere în cuvinte. Rezistența implică suferință și poate fi alinată prin interpretare. Metoda analistului este una de observare subiectivă. Munca trebuie făcută în cabinet...unde este liniște, însă nu atât de liniște pentru că există zgomote obișnuite ca în orice casă. Analistul... își ține judecata morală afară din relația analitică, nu are nicio dorință de a intruza pacientul cu detalii și idei personale despre viața lui. În situația analitică analistul este mult mai de încredere decât oamenii din viața reală; pe de a întregul punctual, fără crize de furie, fără să se îndrăgostească etc. Există o distincție importantă între fapt și fantasmă, așa încât analistul nu este rănit de vreun vis agresiv. Se poate conta pe absența unei reacții talionice (pedeapsă, răzbunare) din partea analistului. Analistul supraviețuiește.” (Winnicott, 1956)
Winnicott subliniază astfel câteva elemente esențiale despre comportamentul analistului în cadru: efortul de a ajuta prin a pune sentimente și experiențele în cuvinte, de a fi focusat pe experiența pacientului, de a fi neutru și non-judicativ, de a ”supraviețui”. Prin ”supraviețuire”, analistul este capabil să ”suporte”, să ”rabde” (și nu să sucumbe) la emoțiile extreme ale pacientului, de la dragoste plină de afecțiune (uneori seductivă), la furie și ostilitate - și în același timp să mențină cadrul terapeutic în care aceste afecte nu sunt rejecate ci explorate.
De asemenea, ceea ce mai ține de cadrul intern al analistului, de etica acestuia, este confidențialitatea. ”Scopul cadrului analitic este să creeze o graniță între lumea interacțiunilor sociale și cea din cabinet. Confidențialitatea este trăsătura de bază acestei granițe; ea extinde noțiunea de cadru dincolo de cea a unui timp dat, loc și aranjament, la cea de principiu esențial al relației.” (Goldsmith, 2004)
Concluzii
Dacă setarea cadrului este corect administrată și gestionată, va exista un proces natural de dezvoltare și de creștere. În acest cadru, terapeutul va trebui să aibă a atitudine fermă (limitele clare sunt necesare tocmai pentru siguranța terapiei), dar și flexibilă, unde pot exista negocieri în funcție de nevoile pacientului. Este foarte important de asemenea, ca analistul să nu facă abateri de la cadrul setat de el, care pot destabiliza procesul terapeutic. Acest lucru ar însemna perturbarea tratamentului, prejudicierea pacientului și încălcarea eticii profesionale. Nu trebuie să fie nimic confuzant pentru pacient, iar acest lucru ține de capacitatea analistului de a menține regulile, ca legi care nu trebuie încălcate. Astfel, analistul va permite procesului să aibă loc într-un mediu sigur, în care pacientul se va simți ascultat, înțeles, susținut și protejat.
BIBLIOGRAFIE
1. Aristotel (1965). Poetica. Editura Academiei, București
2. Bleger, J. (1967). Psychoanalysis of the Psycho-analitic Frame. International, J. Psycho-anal. 48: 511-519
3. Etchegoyen, R.H. (2011). Fundamentele tehnicii psihanalitice. Editura Fundația Generația, București.
4. Freud, S. (1911-1915). Scrierile tehnice în Tehnica Psihanalizei, Opere esențiale 11, Editura Trei, București, 2010
5. Freud, S. (1912). Despre dinamica transferului în Tehnica Psihanalizei, Opere esențiale 11, Editura Trei, București, 2010
6. Goldsmith, G. N. (2004). Confidentiality and the Psychoanalytic Relationship (paper read at 11th PIEE Summer School, Kiev)
7. Lagache, D. (1953). Some aspects of Transference. The International Journal of Psychoanalysis, vol. XXXIV
8. Milner, M. (1955). The Role of Illusion in Symbol Formation, în New Directions in Psychoanalysis, New York, Basic Books
9. Modell, A. (1989). The Psychoanalytic Setting as a Container of Multiple Levels of Reality: A Perspective on the Theory of Psychoanalytic Treatment în Psychoanalytic Inq; 9:1
10. Modell, A. (1990). Other Times, Other Realities - Toward a Theory of Psychoanalytic Treatment. Cambridge; Harvard University Press.
11. Ogden, T.H. (1981). Playing, Dreaming, and Interpreting Experience: Comments on Potential Space, în ”From, G and Smith, B.L., The Facilitating Environment - Clinical Applications of Winnicott’s Theory”, Madison, CT: Intl Univ Press.
12. Rycroft, C. (1985). Psychoanalysis and Beyond. London: Chatto and Windus
13. Stone, L. (1961). The Psychoanalytic Situation. New York, International Univ. Press.
14. Winnicott, D.W. (1956). Clinical varieties of Transference în Collected Papers, New York, Basic Books
15. Winnicott, D.W. (1971). Playing and Reality. Routledge: London and New York
