Cadrul psihanalitic ”clasic”
În ”Scrierile tehnice” (1911-1915), Freud a fost primul care a descris rolul cadrului psihanalitic ca bază de tratament. Semnificațiile psihodinamice au fost explorate mult mai târziu când alți psihanaliști, în urma experiențelor clinice au arătat că elementele despre cadru au o importanță dinamică. Funcția dinamică a devenit înțeleasă atunci când în lumina teoretică nouă (în special cea promovată de relațiile de obiect) a ajutat la sublinirea aspectelor de dezvoltare psihologică din copilărie, atunci când experiența psihanaliștilor în fața diagnosticelor diferite a devenit o preocupare importantă (Goldsmith, 2004).
S-a afirmat că ”fundația tratamentului psihanalitic, pe care se bizuie toate celelelate, stă în cadrul analitic”. De aici, conceptul despre cadrul terapeutic pare să fie cea mai mare contribuție despre tehnică la Freud. Fără criterii specifice ale cadrului, asociațiile libere nu sunt posibile, prin urmare, tratamentul în sine nu este posibil. Recomandările lui Freud sunt împrumutate în mare măsură din natura cadrului hipnozei, de care psihanaliza s-a îndepărtat atunci când Freud a descoperit valoarea asociațiilor libere, analiza transferului, regula abstinenței. În hipnoză (sau în relația cu un medic, în general), complianța pacientului la cadrul de tratament este asumată și nu explorată. O atitudine pozitivă față de medic este așteptată ca fiind de la sine înțeleasă. Din experiența clinică, Freud și-a dat seama că în lucrul cu pacienții nu există doar atitudini pozitive ale acestora. În ”Despre dinamica transferului” (1912), Freud a împărțit transferul în trei categorii: transferul erotic, transferul pozitiv și transferul negativ. Dacă transferul erotic și cel negativ reprezentau aspecte problematice pentru desfășurarea tratamentului și trebuiau interpretate, transferul pozitiv a fost considerat de Freud ca având origini erotice sublimate, o formă de transfer care nu punea probleme în terapie. Chiar dacă a vorbit despre cadru și transfer pozitiv, Freud nu a mers mai departe în a descrie funcțiile intrapsihice și interpersonale ale acestora. Pentru Freud, cadrul era un soi de prezență tăcută care nu se extindea dincolo de cabinet.
Cadrul ”psihodinamic”
Cadrul terapeutic este similar în psihanaliză și psihoterapie, în abordarea tratamentului psihodinamic. Chiar dacă diferă în anumite privințe (folosirea divanului, frecvența ședințelor, activitatea relativă a analistului), în principiu joacă același rol în tratament. Dacă pentru Freud, cadrul reprezenta o prezență tăcută, pasivă, odată cu trecerea timpului și dezvoltarea teoriilor și practicilor psihanalitice, precum și terapiilor ce au în centru abordări psihodinamice, relaționale, intersubiective, cadrul capătă o trăsătură dinamică. În primul rând, pentru că acum este investit cu semnificație, pentru că a devenit parte din relația interpersonală dintre analist și pacient.
Winnicott (1956) a descris cadrul ca fiind ”însumarea tutoror detaliilor de management”. Stone (1961) îl numește ”situație psihanalitică”, descriindu-l astfel: ”trăsăturile comune și constante ale cadrului analitic (aranjamentul timpului și spațiului), procedura și relația personală în semnificațiile lor deopotrivă conștiente și inconștiente”. Acestea nu pot fi separate, adică aranjamentul fizic de relația interpersonală. Bleger (1967) l-a numit tot ”situație analitică” însemnând ”totalitatea fenomenelor incluse în relația terapeutică dintre analist și pacient”. Cu alte cuvinte, o relație particulară între două persoane care respectă anumite reguli de comportament, pentru a îndeplini o anumită sarcină, care presupune două roluri bine definite, cel de pacient și cel de analist. Bleger separă fenomenele din situația terapeutică în două părți. A catalogat ca ”proces” partea de material din tratament care trebuie studiat, analizat și interpretat, separând-o de ”non-proces”, partea care ”este făcută din constante prin intermediul cărora procesul are loc.” Conform acestuia, partea fixă, stabilă este cadrul. Astfel, cadrul este o ramă care închide un conținut, procesul. Dacă vorbim în termenii lui Bion apare o relație conținător/conținut între procesul analitic și cadru.
Dacă vorbim despre această diferențiere între situația analitică și proces, putem face analogii între faptul că, pe de o parte, situația analitică ține de alianța terapeutică: contractul de ”realitate” între cele două persoane, între ”eu-rile observator” și, pe de altă parte, de proces (”eu-rile care trăiesc”), care ține de ”iluzia” din cadrul tratamentului, unde sunt implicate relațiile de transfer și contratransfer, în termeni generali, de modalități ale exprimării inconștientului.
Vezi bibliografia la Cadrul psihanalitic...(4)
